Descoperind Beijingul


articol scris de Simina Cernat

Orașul încă își păstrează misterul. Din avion nu se vede decât o ceață luminoasă și în aer se simte emoția descoperirii unei noi lumi.

Așteptăm bagajele, după o altă lungă așteptare pentru verificarea vizelor. Toate sunt întregi și…foarte grele, (abia acum le cărăm pe toate singuri). Ne echipăm cu câte un rucsac mare în spate și câte unul cu echipament foto în față, dar tot mai rămâne unul mic. Stelian îl prinde de cel mare și pornim în căutare de informații. Abia, abia le putem duce, reușim să scoatem bani de pe card (comisionul la exchange e de 16%), cât să ajungem la hostelul la care aveam rezervări.

Dar…la ce hostel aveam rezervări? Am uitat să printăm rezervările. Și făcuserăm așa multe (inclusiv cele false pentru ambasadă), că  nu mai știam care erau cele reale. Ne uităm unul la altul putin amuzați și puțin mai mult îngrijorați și ne hotărâm să mergem la un hostel care apare în lonely planet.

Încercăm să întrebăm pe cineva în engleză…când ne văd că ne apropiem schimbă direcția, încep să vorbească în chineză, sau ne fac semne că nu vor să interacționeze. Cumpărăm cu chiu cu vai două bilete (foarte scumpe), ne urcăm într-un tren și întrebăm de adresă. Un alt călător reușește să ne îndrume, ne mai învârtim puțin, mai schimbăm un tren, bulversați de aglomerație, coborâm la o stație și rămânem cu gura căscată la clădirile foarte înalte. Ceața (care e de fapt fum de la mașini), sutele de oameni care ies de la metrou împingându-se, motoretele care merg pe trotuar și claxonează continuu ne rețin toată atenția pentru un moment.

Aproximativ o oră, Stelian a încercat să găsească pe cineva care știe engleză. În timp ce eu am grijă de bagaje, Stelian merge de la un hostel la altul, încercând să găsească locuri. Niciunul nu recunoaște rezervările noastre și toate sunt full.

Ne mutăm puțin mai la umbră, ne hotărâm să mergem la o adresă de pe lonely planet cu un taxi. Șoferul singurului taxi din jur și- a lăsat scaunul pe spate și ne face plictisit semne că nu e disponibil, când vede că ne apropiem.

…După ceva timp încă ne aflăm în acea stație, încercând să găsim un taxi, sau un cunoscător de engleză. Întrebăm doi europeni dacă au idee unde e locul căutat…ridică din umeri cu părere de rău, dar vine un chinez și ne spune în chineză că știe el. Sună pe cineva care vorbește engleza sș ne întelegem să ne ducă cu un taxi.

Mi se inchid ochii în taxi. Nu am mai dormit de mai mult de 24 de ore. Trecem pe lângă Orasul Interzis, câteva temple, intrăm pe o străduță îngustă și apare în fața noastră Far Youth Hotel. În sfârșit…

“Ne pare rău, nu mai avem locuri libere. Nici la hostelul de alături nu mai sunt.”

Timp de două ore am stat în sala de așteptare a Far Youth Hotelului, timp în care Stelian a alergat de colo-colo. La bancă să schimbe bani, în sala de internet a hotelului, să caute alte locuri unde am putea sta, la telefonul public, să sune la fiecare hostel în parte, să întrebe dacă mai sunt locuri.

După ceva vreme (7 ore de la sosirea în Beijing) ne-am cazat la Happy Dragon Hostel, aflat pe o străduță lângă Zhangzizhonglu Station. După ce ne-am depozitat bagajul, am iesit la o plimbare. Am pus piciorul pe trecere…mașinile și bicicletele au început să claxoneze într-un haos comun. Nu știam dacă să continui să merg sau să mă întorc. Un taxi m-a ratat la milimetru. M-am enervat și am continuat să merg. Mă ocoleau urlând la mine, probabil înjurandu-mă, eu le aratam semnul de trecere, practic aruncându-mă în fața mașinilor și a bicicletelor, care nu opreau la nici o culoare a semaforului.

Bun venit înBeijing! Sorry, could you please….NO!

Excuse me…răspuns în chineză.

Am ajuns într-un final într-un loc în care ne-am învârtit vreo 2 ore…Foamea ne-a împins într-un restaurant care părea mai decent. Am mâncat cartofi dulci și un fel de salată de varză cam iute. Toți ospătarii se adunaseră în jurul nostru și râdeau de cum încercam noi să mânuim bețele. Rîdeam și noi de curiozitatea și lipsa lor de discreție. Ceva infim pe lângă gălăgia din restaurant. Chinezii nu vorbesc. Urlă.

Epuizare totală. La 6 seara ne-am pus în pat cu gândul de a ne trezi peste câteva ore….ne-am trezit numai când a intrat colegul nostru de cameră american, trântind toate ușile și făcând un zgomot cât pentru 5. Am uitat să menționez că stăm într-o cameră cu 6 paturi. În afară de american mai e o fată cu voce pițigăiată. Ceva mai discretă.

Dulce e somnul după 36 de ore nedormite….ne-am trezit la 8 a doua zi…sau 9? Încă nu stiu cât e ceasul în Beijing. În orice caz, 3 dimineața pentru fusul nostru orar.

(Un)welcome toBeijing.

Ce brand de rucsac foto folosesti?

View Results

Loading ... Loading ...


One response to “Descoperind Beijingul”

  1. Calin says:

    Hahaa!… Nu-i asa ca e un oras fascinant?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *