Forbidden City


articol scris de Simina Cernat

Când zic Orasul Interzis, vorbesc serios. După  7 zile în Beijing (timp în care am încercat să rezolvăm cu permisul pentru Tibet, vize și celelalte acte), am reușit să ajungem și pe la Orasul Interzis, care se află la mai puțin de un km distantă de hostelul unde suntem cazați. Am plecat de dimineață, să avem timp să îl vedem pe tot. E foarte mare, după cum am descoperit acum 2 zile, cand l-am înconjurat, atunci când căutam Leo Hostel.

E o zi foarte călduroasă și însorită. Pălăriile noastre sunt în cameră. Încercăm să mergem mai mult pe la umbră,  bem multă apă….cu toate astea atmosfera este foarte apăsătoare, aerul irespirabil.

Intrăm cu gloata de chinezi care se împing, se îngrămădesc, urlă, se uită curiosi la echipamentul foto pe care îl cărăm de colo colo, încearcă să ne vândă apă și un fel de gheață care pare foarte la modă, la preț triplu. Stelian se oprește să pozeze portretul lui Mao, conducătorul mult iubit, eu mă opresc puțin mai încolo, să îl aștept. Doi polițiști vin la noi și ne arată poarta, făcând semne disperate să circulăm. Îi arăt aparatul foto cu degetul și îi fac semn să se calmeze. El continuă să vorbească în chineză și să îmi arate poarta…deja sunt obisnuită cu felul lor de a se comporta cu turiștii. Soluția e să nu îi bagi în seamă și să îți continui activitatea.

Intrăm într-o curte interioară imensă, unde ne acostează vreo 10 oameni întrebându-ne dacă avem nevoie de ghid. Le facem semn că nu și ne îndreptăm spre casa de bilete.

60 yuani (aprox.10 $) de persoană. Facem ochii mari,dar scoatem banii…

Ne bulucim și noi (încercăm să ne adaptăm) și o luăm la dreapta (east gate). Mergem puțin: vissitors are not allowed. În stânga: staff only. Înainte: exit. Intrăm într-o sală…no phto allowed.

Rămânem interziși. Ne întoarcem pe aleea principală, ne amestecăm printre chinezii care se izbesc în aparatele noastre, ne calcă, urlă la noi. Abia îmi stăpânesc nervii.

Probabil e interzis totul aici pentru a se proteja locul. Vizitatorii au prostul obicei de a atinge orice statuie, exponat, obiect istoric, care se degradează, murdăresc și își pierd din valoare. Dar totuși…cum pot spune că Orașul Interzis este deschis vizitatorilor când nu poți intra în nici o clădire?

Încă mai speram să putem vedea ceva. Degeaba. În “Chinezia”(cum îmi place mie să îi spun), speranța nu moare ultima. Speranța moare la naștere. În afară de câte o sală cu ușile deschise și cordoane care ține vizitatorii la distanță, uși încuiate, semne care opresc intrarea, am putut admira doar arhitectura exterioară. Și o mare de chinezi care nu au nici o legătură cu propria lor istorie, pe care probabil majoritatea nici nu o cunosc.

Am simțit o indignare cum nu am mai simțit în nici un loc. Nu ai voie să faci nimic. Nu ai voie să vezi nimic. Și pentru nimicul ăsta mai trebuie să dai și bani. Dacă ești străin, la preț triplu.

Ăsta e Forbidden Citty. China de azi a facut să își merite numele. Trăiască partidul comunist. Trăiască chinezii, pentru că sunt multi și totuși acceptă această opresiune.

Ce brand de rucsac foto folosesti?

View Results

Loading ... Loading ...

 


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *