Thiksey Gompa


A venit și timpul să avansăm în micul nostru pelerinaj. Pe marginea drumului, cu bagajele prea grele pentru drumeția ce urma, învârteam imensa roată de rugăciune în așteptarea unui sătean binevoitor cu mașină, care să ne lase la strada principală. Lungi așteptări și un număr de taxi de la un Lama (călugăr budist) ne-au dus la apusul Soarelui în Thiksey, sătucul unde se află cea mai mare mănăstire din Ladakh, cunoscută pentru asemănarea ei cu Potala Palace din Lhasa.

Grăbiți să instalăm cortul cât mai era puțină lumină, am întrebat în stânga și în dreapta de un loc potrivit. Cu permisiunea călugărului care se ocupa de mănăstire, ne-am instalat într-o grădină în fața mănăstirii, unde se țineau lemnele pentru foc.

Aparent banal, locul s-a dovedit a fi feeric noaptea. Stelele ne-au oferit un spectacol fantastic, călugării s-au rugat până târziu în noapte, trimițându-ne fiori la auzul cântecelor lor. Pentru a intra și mai bine în poveste, am mai vizionat o dată filmul Samsara, comentând fiecare loc și făcând planuri mărețe.

Dimineața, Thiksey Gompa e alt loc. Munții din depărtare îți fură privirea cu zăpada lor apărută prin minune peste noapte. Satul pare nelocuit. Doar din mănăstire se aud cântecele copiilor de la școala de călugări, care își încearcă talentul acoperind satul cu vocile lor mai mult sau mai puțin melodioase. Deși sunt amuzanți în încercările lor eșuate de a cânta, transmit niște vibrații inexplicabile. Poți doar să îi asculți și să te întrebi. Răspunsul nu îl găsești în cuvinte.

Urcăm trepte de jumate de ora si abia suntem la jumătate. Bună condiție fizică îți trebuie pentru a locui în mănăstire…Toți călugarii ne salută cu un zâmbet sincer când aud ca noi suntem locuitorii cortului galben. Ne întreabă cum am dormit și dacă avem nevoie de ceva. Uimitor cum într-o noapte toată mănăstirea a aflat povestea cortului galben și a locuitorilor lui.

Am colindat toată mănăstirea, am vizitat toate templele, acum stau pe o băncuță în fața unui templu și admir o frescă.

“Ai vizitat biblioteca? Peste jumate de oră se închide. Ar trebui să te grăbești.” Mă uitam uimită la călugărul care îmi vorbea și uitasem să îi răspund. Avea ochelari fumurii și zâmbea cald. Ne-a invitat la puja de dimineață, ne-a dat contactul lui să îi trimitem poze cu mănăstirea și ne-a îndrumat spre locurile cele mai frumoase ale mănăstirii, vădit interesat de activitatea noastră și de documentarul care urma să apară.

Întinsă pe o treaptă la Soare, aud un răsuflat greoi lângă mine și un dangăt de clopot. Un bătrânel merge încet, de parcă ar duce toată lumea în spinare. Învârte roata de rugăciune și recită mantre în gând. Doar mișcarea buzelor îl trădează. Îmi aruncă o privire tragică, mistică, vie, cum nu am mai văzut. Își târâie pașii pe la toate templele, se roagă pentru toate viețuitoarele acestui pământ și e afundat în liniștea lui. Parcă nici nu m-a observat. Trece pe lângă mine concentrat, intens, uman.

Influența lui m-a urmărit toată ziua. La masă am revenit o clipă cu picioarele pe Pământ, pentru a observa doi presupuși ghizi turistici, tineri, urâți, lingușitori, care mâncau pe banii unei bătrâne doamne englezoaice. Am continuat turul mănăstirii…

Abia târâindu-mi picioarele am ajuns în partea nordică. După un lung șir de trepte albe, o priveliște frumoasă cu țărani muncind pe câmp, mi s-a tăiat respirația. Mi-a venit în gând că așa arată după ce mori. Stupe (monumente de rugăciune) aurite cu imagini din viața lui Buddha pe ele, pe jos o marmură albă impecabilă și în liniște, bătrânelul de mai devreme murmurând rugăciuni. Și Soarele….intra prin marmură, o mângâia, se contopea cu mantrele bătrânelului, care păreau a se împlini atunci, acolo…

Apus…cocoțați pe cea mai înaltă platformă a mănăstirii, înconjurați de obiective și aparate, priveam Soarele și munții înregistrându-i în adâncul meu, pe cardul de memorie care nu se șterge. Culori, lumini și liniște.  Așa e apusul văzut de pe Gompa Thiksey. Și cai sălbatici alergând pe câmpuri.

La puja am întârziat. Ne-am instalat camerele de filmat sub ochii curioși ai ucenicilor care zâmbeau neatenți. Am fost serviți cu chai (ceai negru cu lapte), ajutați cu echipamentul, totul în timpul rugăciunii, care se făcea cu o atenție desăvârșită. Doar ucenicii au fugit afară imediat ce s-a terminat. Copii…

Un bătrân călugăr a vrut să vadă o poză pe care i-am făcut-o. Se pare că i-a plăcut, că a vrut să ia cu el cardul de memorie. Am încercat să îi explicăm că e digitală, dar a plecat supărat că nu am vrut să îi dăm și lui propriul portret închis în card.

Cu pași obosiți spre cort, un lama bătrân ne-a invitat în vechiul templu unde se ținea puja, care acum e în renovare. Un loc misterios,  întunecat, plin de lumânări. Vremuri de altădată mi se iveau în minte, asceți cu puteri spirituale nebănuite, întâmplări fabuloase… “Dacă ați fi fost din Europa nu v-ar fi dat voie cu cortul, ne anunță bătrânul. Ar fi venit și alții care ar fi vrut să își instaleze cortul pe terenurile mănăstirii și aveați nevoie de o permisiune specială”…Noroc de România că e mică și nu a auzit nimeni de ea.

Mai departe spre Hemis.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *