Hemis


Cu multă voie bună ne-am îndreptat spre noua destinație: Hemis. Cum treceau mașinile pe lângă noi fără să oprească, am scris pe o hârtie HEMIS și mi-am lipit-o pe piept, apelând la umorul ladakhienilor. Pentru prima jumătate de drum am găsit un taxi la un preț acceptabil, apoi hârtia și-a reluat locul pe tricou. Am fost lăsați la intrarea unei baze militare, lângă o cârciumă plină de soldați din toată India. Prea ocupați să ne uităm după transport, nu am văzut o văcuță care atenta la bagajele noastre. Se plimba pe marginea străzii mâncând ce găsea, de la cartoane la coji de banană.  Din carton în carton a ajuns și la rezervele noastre de mâncare pe următoarele câteva zile, pe care din păcate pentru ea și din fericire pentru noi a apucat doar să le adulmece. O locatară observase și a alungat-o cu un strigăt amuzant.

Minutele, orele treceau și noi încă așteptam la marginea drumului o mașină care să ne ducă în Hemis. Nu plictiseala era cea care ne măcina, ci apusul Soarelui care se apropia și nevoia noastră de lumină pentru găsirea unui loc pentru cort și instalarea acestuia. Cât așteptam, acoperită de obiective foto, cu un tricou negru și bocanci de munte, soldații mă măsurau suspicios din cap până în picioare, amuzați de afișul lipit pe piept care anunța inocent : Hemis. O cățelușă a venit lângă noi târându-se dintr-un loc în altul, aproape moartă de foame. I-am dat din biscuiții noștri și a mâncat cât să prindă putere să se  târască până la umbră. Trist. Pentru animale, acest loc e un fel de vale a plângerii, unde nu există iarbă, unde resturile sunt bunătăți și oamenii trăiesc doar cu alimente de bază, nepermițându-și să risipească pe animale. Dacă ar ști cum sunt ale locuri pe această planetă ar fugi în lume? mi-a venit în minte la modul cel mai serios…

Dar iată că gândurile mi-au fost curmate de un microbuz TATA albastru care venea spre noi balansându-se grotesc. Verdict: nu mai sunt locuri și dacă vrem să ajungem în Hemis unul dintre noi trebuie să meargă pe acoperișul microbuzului. Stelian s-a sacrificat, deși stăruiam să îi țin companie. Înghesuită de școlărițe, de tineri călugări cu fețe de street danceri, intimidată de toti ochii ațintiți spre mine, priveam curioasă la oamenii din jur încercând să îi inteleg. Desi foarte asemănători cu românii în ospitalitatea lor, în unele forme ale tradiției, religia budistă pe care o practică îi face inaccesibili minții occidentale, misterioși, de nedescris.

Microbuzul mergea în viteză dintr-o curbă în alta, pe o sosea îngustă la înălțimi amețitoare. Priveam îngrijorată în urma autobuzului sperând să nu îl văd pe Stelian sau vreun rucsac foto căzând în vreo prăpastie. Printre călători au mai rămas doar călugării care mergeau la mănăstire. Mă măsurau din cap până în picioare și aveam o senzație ciudată că sunt în mijlocul unor gangsteri, nu ai unor călugări. Dar am ajuns într-un final și la destinație, ne-am instalat cortul într-o curte pustie, lângă un șopron părăsit.

Deși locuitorii satului nu se vedeau pe ulițe, mănăstirea din Hemis părea plină de viață. Îmi imaginam în mijlocul curții celebrul festival desfășurându-se în toată splendoarea lui, oamenii înghesuindu-se pentru a-l savura, călugării în transa dansului cu măști…aproape simțeam energia adunată de-a lungul atâtor ani în acea curte.

După ce am făcut ochii mari în fața fiecărui exponat al muzeului, mi-am ținut respirația în fața fiecărei statui, o ușă mică mi-a apărut în față. O ușă care se ascunsese de mine până atunci, deși mai trecusem de 2-3 ori prin acel loc, acum larg deschisă, gata să îmi dezvăluia misterele. Am urcat cu emoție o scară  înaltă de piatră, una îngustă din lemn, am trecut un prag și am rămas țintuită în mijlocul unei liniști supranaturale. Stăteam fără să respir în fața unui Padmasambhava uriaș, cu un deget ațintit spre mine și privirea albastră dură și iertătoare în același timp. M-am așezat într-un colț al încăperii cât mai ușor, cât mai diafan cu putință. Privirea mi s-a mutat de la ochii milenari ai statuii spre locul unde aceasta privea. Se vedea lumina trecând printre scânduri, lumina asaltată de un praf strălucitor care dansa în liniște. Totul era liniște. Materialul din care era făcut Padmasambhava era liniște. Eu eram el și liniștea eram eu.

Am fost împinsă de un impuls incontrolabil să îmi continui hoinăreala prin acel spațiu mistic. Încă o portiță, încă o încăpere secretă unde o candelă își pâlpâia zilele suflate de nemișcare. Și un geam murdar care dădea în templul principal, de unde vizitatorii păreau oameni ireali, de parcă eram proiectată într-o lume inaccesibilă lor și Buddha zâmbea complice prin murdăria sticlei. O lumânare se stingea și am simțit că trebuia să intru din nou în real. Subjugată, exaltată și înfricoșată de toate acele locuri, emoții, personaje mărețe, m-am strecurat pe ușa misterioasă și instinctiv, am închis-o după mine. Fiecare ușă ascunde un mister, dar misterele nu sunt pentru toți…

În Hemis am văzut cele mai frumoase apusuri. Și rugăciuni vechi, antice aproape, ruginite, care așteaptă răbdătoare bătrânii care le rostesc seara, riguros, precis, mai putin religios.

M-a șocat atmosfera care plutea în rândul călugărilor tineri. Și buddhismul  s-a comercializat…Mulți dintre călugări păreau a nu vrea să fie acolo. Ei au alte aspirații, alte idealuri, care se văd dealtfel în felul lor de a se prezenta în societate. A devenit o afacere…în care corpul și spiritul au un preț. Padmasambhava nu voia banii puși în mâinile lui de către credincioși.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *