La înălțime, spre Lamayuru


După un scurt popas în Leh pentru aprovizionare, o baie mult așteptată și verificarea mailurilor și a conturilor bancare, am luat-o la picior spre stația de autobuze. Turiștii se uitau admirativ la cele două siluete care cărau doi rucsaci mai mari decât ei, părând total relaxați. Am repornit în descoperirea mănăstirilor din Ladakh fără vreun plan prestabilit, drept urmare am așteptat 3 ore un autobuz cu drum spre Lamayuru. Cele trei ore au trecut destul de greu în căldura înăbușitoare, cu lecturi prelungite și o companie nu prea plăcută a unui tânăr kashmirian aparent nebun, care după un refuz politicos al unei discuții anoste a început să urle și să își arunce lucrurile prin stație. Puțin speriată, dar mai mult uimită, m-am urcat în bus, unde am avut încă o surpriză: tânărul era pe scaunul din spate, cu aceeași destinație ca noi. M-am mai relaxat când și-a cerut scuze dezvăluind faptul că băuse peste măsură…cel puțin nu eram în pericolul de a fi omorâtă în somn de un schizofrenic.

Drumul până la Lamayuru a fost total altfel decât mi-l imaginasem. Șoferul a luat-o în direcția opusă celorlalte mănăstiri la care fusesem până atunci. În scurt timp au dispărut din peisaj casele, fiind înlocuite de corturi pasagere și baze militare. Fețele binevoitoare ale ladakhienilor au dispărut treptat, lăsând loc misterioșilor bihari, înveliți în șaluri, pierzându-se în praf, ca niște umbre ale trecutului.

Relieful se schimba la fiecare curbă a busului, lua culori din cele mai îndrăznețe, forme ce păreau lucrate de mână omenească. Fiecare munte îmi inspira ceva, mă trimitea la povești fabuloase cu prinți ai deșertului cu puteri supranaturale, cu prințese înfofolite în lână de yak, la alte vremuri… Privirea fugea după fiecare vârf, după fiecare umbră, în căutarea unei realități împlinite într-un vis șters. Dar forma cu pricina era peste tot și nicăieri. Imaginea pe care o căutam îmi persista în memorie și cu cât o vedeam din ce în ce mai clară cu ochii minții, cu atât fiecare munte îmi părea mai îndepărtat de adevăr.

Soarele dispărea după o creastă, busul își continua drumul în viteză pe un drum strâmt, la o înălțime amețitoare, de unde se vedea un firicel albastru, Indusul învolburat care ne putea înghiți la orice mișcare greșită a șoferului. Din când în când drumul era blocat de bolovani căzuți din munte. Mă uitam la munții sfărâmicioși cu forme care stăteau să cadă și mă gândeam cine va avea ghinionul să fie la locul nepotrivit în momentul nepotrivit…Din fericire, după șase ore de curbe nesigure prin munți sfărâmicioși, am ajuns la Lamayuru. Mănăstirea se înălța măreață pe marginea unei stânci, printre casele liniștite. Deja era întuneric, dar am fost imediat înconjurați de localnici care își ofereau casele pentru un preț acceptabil. Am preferat însă să continuăm în stilul în care am început și ne-am așezat cortul într-un locușor înconjurat de copaci, având ca vecini un yak mare și două capre, care ne adulmecau precauți și curioși.

Lamayuru noaptea adună toate stelele și le aprinde. Deși zgomotul mașinilor de pe stradă ajungea până la noi, mănăstirea luminată ne închidea într-o altă lume în care nu mai auzeam nimic, în care fiecare stea avea ceva de dezvăluit cu lumina ei. Am adormit plină de nerăbdare să descopăr acest mister numit Lamayuru. Un măgar “cânta” melancolic în curtea de alături și yak-ul dădea târcoale cortului. Dar stelele străluceau și multe lucruri așteptau să fie descoperite. Mai departe spre unghiurile ascunse ale celei mai îndepărtate mănăstiri din Ladakh.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *