Lamayuru cu Konchok Tsulimtim



Am sărit din cort speriată în urletele unui măgar care alerga prin curte cu un mânz după el. Pe creanga unui copac bătrân stătea un călugăr care ne-a urat bun venit și ne-a întrebat ce planuri avem și cât avem de gând să stăm. L-am “expediat” cu răspunsuri monosilabice, grăbindu-ne să ne pregătim echipamentul.

Am luat micul dejun la o familie din apropiere, care găzduia doi polonezi și câțiva evrei, care ne-au invitat călduros la masă cu ei. Am făcut schimb de povești, am vorbit despre India, despre țara fiecăruia, ne-am sfătuit unii pe alții pentru planurile viitoare și ne-am luat rămas-bun, neștiind că ne vom revedea, la mulți km depărtare. Lumea e mică.

Două bătrânele stăteau de vorbă și păreau foarte prietenoase și dornice de a apărea în poză, dintr-un motiv pe care l-am aflat ulterior. Un cuvânt inocent, care a schimbat atâtea: money. Am pornit cu un gust amar mai departe pe străzile înguste ale satului, spre mănăstire. Pe drum tineri călugări cu hanorace, telefoane în mână și căști în urechi ne-au înconjurat curioși, dornici de a apărea în cadru. Atmosfera nu părea mult altfel decât în Hemis. Am colindat coridoarele mănăstirii, am învârtit toate roțile de rugăciune și m-am așezat pe o piatră cu  fața la Soare, bucurându-mă de ultima săptămână de călătorie și de Soare, cu ochii închiși. M-am trezit din reverie când am simțit niște ochi ațintiți asupra mea. Priveam mirată o siluetă pe care o vedeam neagră din cauza luminii puternice. Ne-a salutat același călugăr de azi dimineață, zâmbind apărându-se de căldură cu un șal tras peste cap. Din vorbă în vorbă ne-a invitat la rugăciunea de seară și ne-a arătat unde e ascunsă cheia unuia dintre temple, pentru a poza și filma în liniște.

Clipe magice în templu. Podeaua veche scârțâia, statuile aveau ochii ațintiți spre noi, lumânările pâlpâiau. Filmam cu respirația tăiată, priveam avidă fiecare colțișor, încercam să înțeleg fiecare centimetru pătrat din acel loc vechi, magic, unic. Zeci de Buddha de diferite mărimi  și în diferite ipostaze stăteau înșiruiți în fața lumânărilor aprinse, așteptând parcă nemurirea. Râsetele copiilor de afară se auzeau încetinite de timpul mistic instalat la intrarea în templu. Paginile unei cărți cu rugăciuni se mișcau spre timpuri imemoriale. Foșnetul lor vorbea despre omenire… Clopotele se auzeau vag…ora cinci…ora la care ne chemase călugărul la rugăciune.

Ne-am grăbit spre clădirea principală. Knochok ne-a anunțat ca fotografiatul și filmatul sunt interzise. Ne-a explicat însă amănunțit semnificația fiecărui colțișor al mănăstirii, ne-a arătat peștera în care a meditat Naropa, spunându-ne că mănăstirea s-a format în jurul acelui loc sacru. S-a grăbit apoi spre camera unde ținea puja, mi-a arătat un covoraș unde să mă așez și mi-a dat voie să filmez și să pozez, încălcând regulile. Am tresărit cu un scâncet când Knochok a început brusc să bată intr-o tobă, schimbându-și vocea pentru mantre. Am încremenit neîndrăznind să mă mișc sau să îl pozez, cu gândul de a nu-l scoate din concentrarea adâncă în care căzuse. Fumul bețelor parfumate dădeau locului un aer mistic. Knochok stătea într-o semi-umbră miraculoasă. Recita mantre, schimba paginile cărții, bătea în tobă, cânta la trompetă și răsucea rotița pentru mantre într-un ritm uluitor. Căzusem într-o admirație asemănătoare unei transe. Uitasem să respir, ochii îmi erau lipiți de geam, unde fumul din încăpere se unea cu steagul din curtea mănăstirii, formând o viziune delirantă. Aproape aveam senzația că înțeleg cuvintele recitate de călugăr, mă legănam în ritmul momentului, având impresia că voi începe să recit mantre dintr-un timp pe care nu mi-l mai aminteam. Și deodată, cu aceeași bruschețe cu care a început, s-a oprit, revenind la felul de a fi cu care ne întâmpinase. Nu îmi venea să cred cât de repede se pot schimba lumile între ele…

Konchok ne-a luat cu el în turul mănăstirii, deschizându-ne uși încuiate, dezvăluindu-ne mistere, secrete, paradisuri. “Sunteți foarte norocoși, că vă puteți căsători. La mine lucrurile stau altfel” ne-a mărturisit cu un aer senin. M-a surprins acest gând atât de natural pentru un om, dar care a sunat atât de ciudat în gura unui călugăr budist, care la urma urmei, nu își alege singur această cale. Mintea îmi zbura spre filmul Samsara…

Am coborât plină de energie, poposind în dreptul fiecărei case, salutând fiecare măgar care trecea pe lângă noi și întindea botul curios. Mănăstirea părea și mai strălucitoare noaptea aceea, iar oamenii mai prietenoși.

A doua zi am urcat la templul din stâncă, unde obișnuiau călugării bătrâni să mediteze. Nu era nimeni în jur și ușa era încuiată. Privirea tot îmi aluneca pe o piatră. Ne-am uitat după cheie și am hotărât să renunțăm, când, fără să înțeleg de ce, am dus mâna după piatra aceea, scoțând cheia. Mă simțeam ca o infractoare în acea cămăruță suspendată în stâncă. Încă se mai simțea o prezență înaltă în lumânarea aproape stinsă din fața lui Buddha. M-am învârtit prin cameră construind scenarii în minte, regăsind stări, lucruri, atitudini. Am ieșit apoi rușinată că am pătruns astfel în acel loc sacru și am continuat peregrinarea prin sat.

Unele femei se fereau de aparatul foto, cerând bani și bomboane pentru a se lăsa pozate. Ne-am întors atenția spre peisaje, puțin întristați de situație, de felul în care le-au obișnuit turiștii pe aceste femei naive. Munții erau de nedescris în apus, aveau culori care nu știam că există până atunci, iar steagurile de rugăciune fluturând în vântul care ne dobora se armonizau cu energia stâncilor. Nu auzeam decât un șuierat care îmi spăla creierii de ideile occidentale. Simțeam călugării meditând în depărtare trimițându-mi înțelesuri inexprimabile în cuvinte.

Am lăsat Lamayuru cu un nod în gât. Dar un kashmirian binevoitor mi-a oferit un măr în bus, și am zâmbit fără voie. Indusul a căpătat mai multă strălucire de când l-am văzut ultima dată. Am rugat șoferul să ne lase în mijlocul deșertului, pentru o ultimă peregrinare în Ladakh: mănăstirea Likir.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *