În mijlocul deșertului rece – Likir


Două ore petrecute în drum, în mijlocul pustiului. Erau doar 2-3 km până în Likir, dar mașinile erau rare și pline. Ascultam pustiul, priveam la munții înzăpeziți din fața mea și la vacile ce se târau leșinate printre pietre. Liniștea era înfiorătoare. Aveam o senzație acută că nu mai sunt oameni pe Pământ, că am ajuns la capătul lumii și îmi părea rău de ratarea omenirii. Deja mă gândeam să desfacem cortul și să ne instalăm pe marginea drumului, când un ceh amabil ne-a luat cu mașina. Văzuse o impresionabilă parte a Indiei și călătorea singur prin aceste locuri uitate de lume, de care auzise de la un prieten.

După lungi căutări, ne-am hotărât să instalăm cortul lângă mănăstire, pe un teren terasat. Aveam toată valea la ușa cortului desfășurată în toată splendoarea ei. Locuitorii satului lucrau la mănăstire  în apropierea “bazei”  noastre și veneau nestingheriți să arunce câte o privire în cort și la lucrurile noastre, afișând fețe uimite.

M-am înfofolit în pufoaică și m-am pus la treabă: să privesc cerul incredibil care se întindea în valea din fața “casei”. Ne-am instalat aparatele, am pornit telecomenzile și am așteptat jubilând rezultatul. Puțin dezamăgită ca nici o fotografie nu arăta minunăția cum o vedeam eu, am închis cortul și am dat startul unui maraton de filme. Bateriile ne-au ținut cât pentru trei filme care au avut un efect amuzant. Se auzise un zgomot lângă cort și am spus relaxată : “bate cineva la ușă”. Uitasem că eram cocoțați pe un platou terasat, în bătaia vântului, la capătul lumii.

Simțeam locul acela de parcă era al meu. Dimineața următoare salutam copacii cu familiaritate, mă plimbam printre pietre și surâdeam yacilor care pășteau liniștiți. Prin sat era mare veselie. La mănăstire călugării ascultau muzică hindu, jucau cărți, cricket, badminghton și băteau la tobe. Am căscat ochii mari și abia mi-am revenit din uimire când unul din petrecăreți ne-a explicat că aceea e ziua lor liberă. O zi pe an, călugării budiști lasă responsabilitățile zilnice și se relaxează ca ceilalți oameni, cu muzică, jocuri, mâncare. După o invitație binevenită la masă, folosind mâinile ca tacâmuri, întinși pe iarbă, am primit o invitație la badminghton. Începuse să fulguiască încet, dar pe călugărul cu care jucam nu părea să îl deranjeze faptul că avea pe el doar un tricou. părea destul de bătrân, dar a făcut față jocului de badminghton mai bine ca mine. Mi-am cedat paleta unui ucenic și am pornit spre Buddha uriaș din mijlocul curții. Locul era abia curățat, văruit, vopsit și Buddha strălucea victorios în lupta cu intemperiile.

Mănăstirea părea pustie, dar o bătrână  zâmbitoare a apărut de după un colț, mi-a spus ceva în ladakhi și a dispărut pe o scară. Până să mă dezmeticesc, bătrâna a apărut din nou cu râsul ei ștrengar. Înconjura mănăstirea rostind mantre într-un ritm uimitor pentru vârsta ei și umplea spațiul cu râsul ei copilăresc. Mi-a adus un zâmbet pe buze, dar până să îi spun ceva, dispăruse. Bătrânii ladakhieni nu încetau să mă uimească cu energia lor nici după o lună petrecută acolo…

Am cutreierat fiecare colțișor al mănăstirii, de la chiliile călugărilor până la acoperiș. Una din chilii avea un bec aprins la o ușă care stătea proptită cu un metru în fața chiliei, cu un afiș care anunța că vizitatorii trebuie să sune la ușă și că sunt primite doar vizitele urgente. Probabil cineva chiar avea nevoie de liniște. Mănăstirea avea multe locuri ferite de ochii lumii, culoare strâmte și lucruri misterioase. Părea gata să se dărâme, dar călugării își desfășurau activitatea relaxați.

Din locul unde stăteam se vedea valea pe o gaură din zid ce ținea loc de geam. Parcă avea altă formă de acolo de sus, părea dificilă de atins. Dar când am coborât pentru prânz locul și-a arătat minunățiile într-o lumină minunată. Atunci am descoperit că e toamnă. Un singur arbore în mijlocul unui câmp îmi amintea că timpul trece și că se apropie zborul spre București. Începutul facultății părea îndepărtat, neverosimil sub acel arbore care îmi spunea că trecuse prima lună din toamnă fără să îmi dau seama, din simplul motiv că nu prea erau copaci în jur care să își scuture frunzele pe umerii mei. Descoperirea a fost un șoc. Știam că a doua zi trebuia să strângem pentru ultima dată cortul și să luăm ori un avion ori un minibus, că oamenii aceia binevoitori, legați de natură și de lucrurile simple cu care își duceau viața rămâneau în urmă.

Simțeam o legătură profundă cu acei munți, o senzație de apartenență, un instinct de a rămâne acolo. Complicata viață citadină cu conflictele și competițiile ei părea fără sens și îndepărtată. Eram ușurată că valorile mele nu erau legate de stupiditățile cu care își pierd viața “oamenii de succes”. Voiam doar să hrănesc un yak și să privesc lumina aceea. Întoarcerea în București era înfricoșătoare și fără sens.

Așteptam o mașină care ne-ar putea duce spre Leh, cu un gând care nu îmi dădea pace că poate nu este nici una disponibilă. Dar după multe ore de așteptare și drum, camera din Leh se încălzea cu prezența noastră, locuitorii ne salutau întrebându-ne care e următoarea destinație și noi ne cumpăram bilete spre Manali, pregătind ultima aventură.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *