În goană, spre Manali


Ne-am hotărât. Plecăm cu mini-busul spre Manali, și de acolo spre Delhi cu un autocar.  Ne-am făcut provizii: mâncare, pufoaice, bocanci, mănuși și căciuli. Am cărat în stație bagajele care se făcuseră mai grele cu 10 kg pe parcursul celor două luni de călătorie. Era noapte și liniște. Nici o mașină nu trecea, tarabele erau închise și păreau părăsite dintotdeauna. Doar câinii erau pe străzi, alergând măgari și iaci. Erau incredibil de mulți. Se mișcau în haite și se luptau în centrul Lehului, atât de misterios noaptea. În scurt timp s-au adunat călătorii, au venit microbuzele și ne-am luat locurile în spatele șoferului cu o senzație grea de despărțire de un loc drag. Mă simțeam ca atunci când eram mică și veneau ai mei la sfârșitul vacanței să mă ia de la țară să îmi reîncep activitatea plicticoasă de elevă silitoare.

Mă gândeam cu melancolie la după-amiezile însorite când ceream milk tea la restaurantul Lamayuru și chelnerul ne aducea mint tea bodogănind pe drumul spre bucătărie. Și la sutele de drumuri spre centru dinspre Oasis Guest House în care admiram vârful Stok Khankgri, făcând planuri pentru escaladarea lui. Ne luaserăm la revedere în seara aceea de la toți locuitorii Lehului care au avut habar de noi și ne-au adus zâmbete, de la vânzătorul musulman de brânză, care ne-a ținut în viață în expediția noastră pe la mănăstiri, de la Dorjei, care ne-a ajutat cu atât de multe lucruri încât nu știu  cum ne-am fi descurcat fără el, de la comerciantul de kashmir care ne întreba mereu ce facem și unde mergem…și mulți mulți alții.

Am pornit la drum în întuneric spre Shey, Stakmo, Hemis. Doar că acum am trecut pe lângă ele fără să ne oprim, deslușind doar contururi pe un fundal apocaliptic. Șoferul nostru tăia întunericul încrezător, părăsea Lehul, intra în munți depășind din când în când câte o mașină mai înceată. Am ațipit fără să îmi dau seama și când m-am trezit am făcut ochii mari. Primul gând a fost că am murit și că așa arată lumea de dincolo. Apoi am crezut că visez că sunt pe lună. La slaba lumină a farurilor se vedea un pustiu întins acoperit cu bolovani răsfirați și mici cratere în mijlocul drumului care era în construcție. La intervale regulate de timp se vedeau la lumina farurilor buldozere imense staționate, care trebuiau ocolite. De pe drumul prăfuit, neasfaltat ocoleam prin pietriș și nisip, după urmele lăsate de alte mașini sau după instinctul șoferului.

Șoferul conducea foarte bine, dar ceva bizar se întâmpla de fiecare dată când în fața noastră apărea câte un buldozer. Mergea în viteză spre el și înainte cu 3-4 metri îl ocolea brusc sau punea frâne periculoase. La o ocolire cu o tentativă de răsturnare care s-a încheiat cu o pană frumoasă ne-am dat seama că șoferul nostru este miop.

A trebuit să coborâm toți pentru a ușura microbuzul. Ne-am luat pufoaicele, mănușile, căciulile, tot ce aveam. Dar afară era un frig de crăpau pietrele. În jumătatea de oră în care s-a schimbat roata făceam ture în jurul microbuzului sau râcâiam cu bocancul ochiuri de apă înghețate. Eu eram printre cei norocoși și echipați. Două israelience înghețaseră în ușa microbuzului  îmbrăcate în colanți, pulovere subțiri și un fel de șal cât o pătură cu care încercau să se acopere amândouă.

Era un întuneric de nu îmi puteam vedea mâna dacă o întindeam. Două luminițe se vedeau în ceață venind spre noi. Abia dacă se auzea zgomotul mașinii care se apropia. Încă imi persista în minte ideea că sunt pe altă planetă când am auzit, spre ușurarea mea că putem urca în mașină și că pana s-a rezolvat. Geamurile s-au încălzit instant de la respirația atâtor oameni înghețați. Șoferul a pornit în viteză, deși nu se vedea nimic prin geamurile aburite. Devenisem foarte atentă și rigidă. Mașina urca, frigul devenea din ce în ce mai insuportabil, somnul mai apăsător și prăpastia pe care o vedeam pe geam din ce în ce mai neagră. Din când în când microbuzul se legăna amenintător spre prăpastie, eu îmi țineam respirația căscând ochii spre Stelian. Două stele străluceau atât de tare încât simțeam că mă pot prinde de ele dacă aș cădea. Mi-am dat seama că am traversat trecătoarea Tanglang la (5359 m) când am început să coborâm. Mașina întâlnea în cale tot felul de obstacole, de la bolovani la pârâiașe de apă care se scurgeau din munte formând o gheață periculoasă. Pe geam vedeam doar luminițe mici, abia vizibile în fundul prăpastiei.

Începuse să se lumineze, șoferul vedea mai bine și drumul era din nou drept. Am oprit lângă niște corturi mari din pânză în fața cărora ardeau două focuri în două butoaie. Un indian bea relaxat un ceai cu lapte și ridica câte un picior pe rând. Privirea mi-a fost atrasă de picioarele lui. Era încălțat cu o pereche prăfuită de șlapi din plastic. Am încercat să îmi mișc degetele în bocanci și mi-am dat seama că sunt înghețate. Indianul a urcat într-un microbuz și eu am ațipit brusc.

Când m-am trezit Soarele îmi mângâia fața și începusem să mă dezmorțesc. Microbuzul iar gonea pe un drum îngust plin de bolovani cu o prăpastie în stânga. În fața noastră era o altă mașină care s-a oprit brusc tocmai când îi spuneam lui Stelian că are pană și că merge prea repede. Roata ieșise din ax și mașina s-a oprit cu o roată atârnând în prăpastie. Cei care călătoreau în mașina cu pricina nu păreau prea deranjați de faptul că au fost la un pas de a cădea într-un abis de câțiva km la peste 5000 m altitudine.

Drumul a continuat cu câteva scurtături care tăiau versantul muntelui în jos, pentru a evita unele curbe. Deși făcea mișcări periculoase la fiecare cinci minute, moșulețul nostru miop era un șofer foarte bun. Am decis că pot să am încredere în el și să admir peisajul care se întindea în fața mea. Petice de verde începuseră să apară pe marginea râului. Un fel de capre sălbatice priveau curioase mașina noastră trecând prin mijlocul lor și îmi dădeau impresia unei călătorii în alte timpuri. Munții cu vârfurile înzăpezite provocau o liniște inexplicabilă. Dacă am fi murit acolo răsturnându-ne în albia râului probabil am fi putut petrece o veșnicie privind la acele minunății fără să ne plictisim.

Adormisem, nemaifăcând diferența între vis și realitate și am deschis ochii la  timp pentru a vedea un turist cum împinge o mașină care se blocase în râu. Apoi, după tot felul de scheme eșuate, în care un indian trăgea de o coardă și alți zece priveau, a venit un tractor care a scos jeepul din mijlocul apei. Cei  care stăteau la rând au izbucnit în aplauze. Eu încă mai râdeam de scena cu europeanul. Alte două mașini au încercat să traverseze blocându-se în mijlocul apei. Tractoristul deja se săturase să îi tracteze. A venit și rândul nostru. Moșulețul din două mișcări a traversat râul în ropotele celor de la mal, fără alte incidente în afară de pierderea numărului de înmatriculare.

Peste încă jumătate de oră de mers am fost blocați într-o coadă lungă de mașini. Se rupsese un pod militar și trebuia să așteptăm să fie reparat pentru a putea traversa apa învolburată. Mi-am luat un sandvich și m-am așezat pe iarbă urmărind evoluția lucrurilor. Doi indieni se chinuiau să așeze o piesă a podului în timp ce alți 30 priveau și dădeau indicații. M-am amuzat jumate de oră, am privit fiecare centimetru pătrat din jur, am citit un capitol…când, ce să vezi. Toți oamenii care lucrau la pod s-au urcat într-un camion și au dispărut. După o jumate de oră de așteptare nedumerită au venit alți oameni care după încă o oră au reparat podul. Stăteam deja de 3 ore acolo, timp în care ne-am întâlnit cu israelienii pe care i-am cunoscut la Lamayuru. Mergeau în Manali să facă paragliding.

Am pornit încă o dată la drum, munții deveneau din ce în ce mai verzi, începeam să recunoaștem arbori de care nu mai văzuserăm de mult, culorile se diversificau, amintindu-mi încă o dată ca deja trecuse o lună de toamnă. Ieșeam din munții Zanskar și intram în Himalaya. Intram în văi miraculoase, abia vedeam vârfurile munților dacă ne răsuceam capetele, apele trimiteau spre noi un aer purificat. Un apus demențial văzut din toate unghiurile în goana mașinii ne-a făcut să uităm de muntele pe care urma să îl urcăm, de noaptea care se apropia. O vacă și doi câini au scăpat ca prin urechile acului de a fi călcate de șoferul nostru, care devenea aproape orb când se întuneca. Jeepul în care erau israelienii aștepta microbuzul nostru, șoferul nostru se ținea după stopurile jeepului, luând curbele ca un bezmetic cu balansări aproape mortale.

Când am ajuns în Manali nu îmi venea să cred. Pasagerii și-au recăpatat răsuflarea, un japonez care stătea în stânga noastră a început să facă mătănii și să spună rugăciuni, iar mie îmi venea să îl pup pe ambii obraji pe moșulețul care era să ne omoare, dar ne-a adus totuși întregi și cu toate bagajele la destinație. Drumul a meritat. Niște peisaje de nedescris ne-au rămas întipărite în minte. Munți și toamnă și Soare și râuri. Și un șofer miop care a traversat 3 trecători de peste 5000 de metri cu brio.


One response to “În goană, spre Manali”

  1. Ne-am hotărât. Plecăm cu mini-busul spre Manali, și de acolo spre Delhi cu un autocar. Ne-am făcut provizii: mâncare, pufoaice, bocanci, mănuși și căciuli. Am cărat în stație bagajele care se făcuseră mai grele cu 10 kg pe parcursul celor două luni de călătorie. Era noapte și liniște. Nici o mașină nu trecea, tarabele erau închise și păreau părăsite dintotdeauna. Doar câinii erau pe străzi, alergând măgari și iaci. Erau incredibil de mulți. Se mișcau în haite și se luptau în centrul Lehului, atât de misterios noaptea. În scurt timp s-au adunat călătorii, au venit microbuzele și ne-am luat locurile în spatele șoferului cu o senzație grea de despărțire de un loc drag. Mă simțeam ca atunci când eram mică și veneau ai mei la sfârșitul vacanței să mă ia de la țară să îmi reîncep activitatea plicticoasă de elevă silitoare….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *