Retrospectivă – Nepal


În zilele ploioase îmi amintesc ziua în care am aterizat în Nepal…cum i-am schimbat unui taximetrist 10 lei românești în rupii nepaleze, grupul de bărbați adunați în jurul meu să mă complimenteze pentru ochii mei albaștri, camera de pe verandă de unde puteam privi orașul în toată splendoarea lui, la umbra copacilor. O ploaie torențială ne-a prins în prima plimbare prin Kathmandu. Nu ne deranja. Mergeam prin ploaie admirând oamenii, străzile înguste, zâmbetele care ne întâmpinau de peste tot. China părea fadă în comparație cu hainele femeilor nepaleze în care culorile se îmbinau fără frică.

Ne rătăceam colindând străzile înghesuite, vizitam toate magazinele care ne ieșeau în cale, negociam prețul și apoi ieșeam râzând cu vânzătorul după noi care urla că vinde cu cât cerem. O oază de lumină și culoare alungau praful care nu mă lăsa să respir. Îmi amintesc uimirea mea în fața incinerărilor din templul Pashupatinath. Mirosul greoi de carne arsă și fumul gros mă izbeau în față, dar nu îndrăzneam să mă mișc. Îmi țineam respirația să nu deranjez ceremonia, deși totul se întâmpla cu un nivel mai jos. Priveam cum o familie își arunca mortul direct în apă, fiind prea săraci să îl îngroape, când mi-a atras atenția o maimuță lenevind la doi metri de mine. Erau peste tot. îmi țineam lucrurile strâns. Ele erau cu ochii pe fructele din mâna mea. Era prima dată când vedeam o maimuță în libertate. Curios cât de viteji ne simțim în fața animalelor când sunt după gratii și cât de neajutorați în fața spontaneității lor. Se plimbau printre lingamuri (temple la care se închinau femeile pentru fertilitate și potență pentru soții lor), pe lângă bărbații colorați cu vopsele, îmbrăcați cu doar o fâșie de pânză, cu câte un toiag mare și adepți occidentali, care se dădeau drept sunt guru și cereau bani dacă îi pozai.

Orele petrecute la Boudhanath privind tibetanii recitând mantre, mergând în jurul templului, în direcția acelor de ceasornic îmi păreau  nesfârșite. Și ploaia torențială care a împrăștiat  toți vizitatoii, lăsându-ne singuri pe templu, printre șiroaiele de vopsele care se scurgeau de pe imensul Buddha, neclintit de fenomenele naturii. Am intrat apoi într-o capelă, când ploaia devenise prea deasă pentru a ne păstra aparatele uscate. Doi călugări se rugau bătând ritmic din tobe. Aparatul pe care îl uitasem deschis înregistra sunetul ireal. Mi-am plecat capul în fața lui Buddha și am pornit mai departe prin picăturile de ploaie care se răreau, cu un zâmbet.

În templul maimuțelor sărbătoarea era în toi. Femei de toate vârstele făceau platouri cu mâncare și flori pentru a le depune ca ofrandă. Era o explozie de roșu, culoarea acelei sărbători. Frumusețea nepalezelor părea mai accentuată de culoarea roșie. Bărbații cântau în curțile interioare versuri din cărticele mici. Două femei se căutau de păduchi la capătul unui rând lung de farfurii cu mâncare tradițională indiană. Deși obosită după ore întregi de mers, voiam să stau să privesc toată zăpăceala, să contribui la ea, să o simt.

Două ore blocați în trafic în taxi. Bărbații din mașinile din jur zâmbeau, făcând cu ochiul. Tinere fete își ascundeau fețele râzând. Priveam cum șoferii virau ca niște experți pe șoselele găurite. Aglomerația mă înviora și mă obosea. Cele 5 etaje până la camera unde eram cazați păreau interminabile.

În Nepal, totul părea firesc și se întâmpla prea repede să realizezi. Îmi amintesc, de asemenea, o lungă discuție cu două indonezience la micul dejun. Chelnerul le salutase în chineză și erau foarte confuze. Părerea mea era că știau prea bine engleză să fie chinezoaice. Mai multe lumi se unesc în Kathmandu într-un echilibru fermecător. Tibetanii, nepalezii și indienii trăiesc într-o armonie unică.

300 de km în 24 de ore, un apus superb, și o oboseală cruntă care ne-a făcut să uităm să schimbăm ora și ne-am trezit cu două ore mai devreme. Deși intram în India, noi aveam pe ceasuri ora Chinei. Deci, se poate trăi și în afara timpului.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *