Un ultim popas – Delhi


Mă așteptam ca Delhi să fie un oraș zgomotos, aglomerat, insuportabil. După 10 zile în Beijing, Delhi mi se părea chiar agreabil. Am lăsat bagajele la un hotel  din tabăra de refugiați tibetani și am pornit spre centrul Delhi-ului cu o ricșă condusă de un băiat slab, ca de 13 ani. Mă simțeam vinovată când vedeam cum transpira bietul copil și îmi venea să o iau pe jos.I-am lăsat mai mulți bani decât ne înțeleseserăm și am plecat cu o strângere de inimă.

După ce ne-am golit buzunarele și am explicat la ce folosește fiecare lucrușor,  am reușit să trecem de paza acerbă de la metrou. Pentru că aveam o zi și o noapte la dispoziție, ne-am așezat pe o bancă și am așteptat un metrou mai gol. Pe peronul din față erau niște băieți care păreau a chiuli de la școală. Vorbeau despre noi și râdeau. Erau băieți de bani gata care ne aruncau priviri superioare, probabil provenite dintr-un sentiment de inferioritate. Când ne-am hotărât, în sfârșit să urcăm în metrou, de pe peronul din față au dispărut și băieții. Am urcat în ultimul vagon, pentru că părea mai gol.

“E plin de femei” a spus Stelian amuzat. Și toate ne priveau ca vulturii. Una mi s-a adresat fără să îl privească pe Stelian: “Ai putea să îi spui prietenului tău să părăsească vagonul? Asta e vagonul de femei.” Eram prea uimită să spun ceva. Am văzut semnul mare din fața mea care îi ruga politicos pe bărbați să nu intre în acel vagon. Înțeleg rostul acestui vagon. Bărbații indieni au tendința să le atingă ca din întâmplare pe femei, într-un mod disgrațios.

Centrul Paharganjului m-a lăsat cu gura căscată. pentru a lăți strada principală, s-au tăiat clădirile care o mărgineau. Bucăți din ce fuseseră camere ieșeau grosolan din ziduri. Pur și simplu o mașină a dărâmat câțiva metri din clădiri, lăsând în urmă o stradă mai lată, cu rămășițe hidoase de clădiri vechi de sute de ani. Nu știu de ce m-am mirat atât. România nu e departe de acest fel de a face lucrurile.

Ne-am trecut timpul prin magazine, restaurante și cafenele. Delhi nu mi s-a părut relevant pentru cultura indiană. Este doar un oraș mare care și-a pierdut identitatea în încercarea de a face pe plac turiștilor. Am simțit în atitudinea locuitorilor o revoltă împotriva discriminării pe care și-o imaginau din partea noastră.

Într-un magazin de eșarfe a intrat după noi un așa zis guru. A pus mâna pe o eșarfă și a vrut să plece, spunând probabil că e o ofrandă în numele vreunui zeu. Proprietarul a apucat celalalt capăt al eșarfei și cu cealaltă mână îl lovea cu mătura pe guru. Acesta a dat drumul eșarfei și a scos un praf pe care îl ținea la nivelul ochilor în timp ce spunea o incantație. Nu m-am putut abține să nu râd văzând proprietarul și mai furios alergând cu mătura după guru.

Căldura în Delhi în octombrie poate fi suportată. Dar mirosul de lângă grămezile de gunoi nu. Un câine, un om și doi șobolani căutau mâncare în grămada imensă, urât mirositoare. Copiii alergau în jurul nostru, încercând să scoată bani de la noi. Din nefericire pentru ei, mai avea bani doar de câte un ceai și de taxi până la aeroport.

Tabăra de refugiați tibetani este foarte curată. De aceea indienii nici nu prea sunt bineveniți acolo. Pentru năravurile lor proaste. Îmbrăcați în haine occidentale, tibetanii păreau triști, fazi, goi. Îi simțeam obosiți de atâta nedreptate. Tânjind după munții lor unde nimic din lumea occidentală nu are sens. Bătrânii păreau a visa să își revadă plaiurile înainte de a muri. Tinerii de a le cunoaște. Cei de la hotelul unde ne-am lăsat bagajele ne-au ajutat să le ducem până la taxi. Era bine să găsim atâta binevoință între acești oameni vitregiți de soartă.

HIMALAYAN HOUSE House No.26, New Tibetan Camp, New Aruna Nagar Manju- ka-tilla , Delhi-110054, India E-mail: himalayanhouse@hotmail.com Tel: +91 11 23813488, +91 1123813988 Fax: 91 11 23814715

Drumul cu taxiul părea nesfârșit. Noaptea se așternuse peste Delhi. Pe trotuare, înveliți cu câte o pătură, sau doar întinși pe jos, se odihneau oamenii săraci, care munceau o zi întreagă pentru ca la sfârșitul ei să spere să nu plouă, pentru a se odihni și a o lua de la capăt a doua zi. O imagine m-a șocat. Pe marginea digului unui râu un om dormea cap în cap cu un cadavru, înfășurat pentru incinerare. Oare acel om disperat voia doar să o mai simtă odată lângă el pe soția pierdută? Sau poate aștepta un ajutor divin care să îi dea banii necesari pentru o ceremonie decentă. Un copil traversa strada cu niște baloane în mână. Încerca să le vândă șoferilor, alergând desculț printre mașini. A scăpat unul în fața unei limuzine. Șoferul nu a oprit, a călcat balonul cu o cruzime detașată. Copilul plângea disperat. Probabil cineva îl aștepta acasă pentru a-i lua toți banii pe care i-a făcut. Probabil acel cineva nu o să îl creadă că a pierdut acel balon. Îmi venea să cobor din taxi și să îl trag de urechi pe acel nonșalant care stătea pe bancheta de piele privind lacrimile acelui copil. Afurisiți mi s-au părut indienii bogați în încercarea lor de a fi moderni, uitând tradițiile, umanitatea, uitând să zâmbească sincer.

La aeroport ne-au îndrumat spre o cameră de așteptare, pentru ca era prea devreme să intrăm în aeroport. Începea să mă enerveze securitatea exagerată a sistemului indian. Când să facem check-inul, nu voiau să ne lase cu atâtea bagaje. Le-am explicat, ne-am certat. Nimic. Cereau în jur de 500 de dolari pentru extra-bagaj. Nu voiau nici să ne lase cu rucsacii foto în avion, pentru că erau, chipurile prea mari. Parcă nu veniserăm în Asia cu aceeași companie aeriană. Noi aveam 20 de rupii și eram prea obosiți după cele 36 de ore în care am dormit pe apucate.
Am început să scoatem haine din bagaj, și să ne îmbrăcam cu ele. Aparatele le-am atârnat de gât, oalele care ne-au ținut companie cu cortul le-am aruncat. Oamenii se opriseră să ne privească. Directorul companiei Aerosvit (care se purta ca o companie ieftină) ne-a rugat să încetăm, că ne lasă să trecem. Am reușit, deci să intrăm în avion, făcând glume cu soldații de la pază , care îmi cereau să îmi dau bocancii jos și mă întrebau dacă sunt actriță. Cele 8 ore de zbor au trecut ca o răsuflare. În Kiev oamenii vorbeau cu mine în rusă și se uitau urât când le răspundeam în engleză. Probabil părul îmi era foarte blond după atâta mers prin Soare.

Spre România am mers cu un avion mic. Un grup de tineri îmbrăcați foarte la modă vorbeau absurdități. Tare ciudată îmi suna limba română. Mă simțeam stingherită, obosită, confuză. România părea foarte mică din avion. Se vedeau munții și marea în același timp. Sutele de nuanțe ale toamnei mă emoționau și abia așteptam să ating pământ românesc. Acea minunăție de culori atât de familiară era binevenită după două luni jumate de pribegit în lume. Priveam uimită cuvintele românești rostite de oamenii din jur și nu îndrăzneam să vorbesc. Bun venit acasă. Când plecăm?


One response to “Un ultim popas – Delhi”

  1. ….. Spre România am mers cu un avion mic. Un grup de tineri îmbrăcați foarte la modă vorbeau absurdități. Tare ciudată îmi suna limba română. Mă simțeam stingherită, obosită, confuză. România părea foarte mică din avion. Se vedeau munții și marea în același timp. Sutele de nuanțe ale toamnei mă emoționau și abia așteptam să ating pământ românesc. Acea minunăție de culori atât de familiară era binevenită după două luni jumate de pribegit în lume. Priveam uimită cuvintele românești rostite de oamenii din jur și nu îndrăzneam să vorbesc. Bun venit acasă. Când plecăm?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *