India


Home to the ancient Indus Valley Civilization and a region of historic trade routes and vast empires, the Indian subcontinent was identified with its commercial and cultural wealth for much of its long history. Four of the world’s major religions—Hinduism, Buddhism, Jainism and Sikhism—originated here, whereas Zoroastrianism, Christianity and Islam arrived in the 1st millennium CE and also helped shape the region’s diverse culture. Gradually annexed by the British East India Company from the early 18th century and colonized by the United Kingdom from the mid-19th century, India became an independent nation in 1947 after a struggle for independence which was marked by non-violent resistance led by Mahatma Gandhi.

The earliest anatomically modern human remains found in South Asia are from approximately 30,000 years ago. Near contemporaneous Mesolithic rock art sites have been found in many parts of the Indian subcontinent, including at the Bhimbetka rock shelters in Madhya Pradesh. Around 7000 BCE, the first known neolithic settlements appeared on the subcontinent in Mehrgarh and other sites in western Pakistan.These gradually developed into the Indus Valley Civilisation, the first urban culture in South Asia, which flourished during 2500–1900 BCE in Pakistan and western India. Centred around cities such as Mohenjo-daro, Harappa, Dholavira, and Kalibangan, and relying on varied forms of subsistence, the civilisation engaged robustly in crafts production and wide-ranging trade.

During the period 2000–500 BCE, many regions of the subcontinent evolved from copper age to iron age cultures. The Vedas, the oldest scriptures of Hinduism, were composed during this period, and historians have analyzed these to posit a Vedic culture in the Punjab region and the upper Ganges Plain. Most historians also consider this period to have encompassed several waves of Indo-Aryan migration into the subcontinent from the northwest. The caste system, creating a social hierarchy, appeared during this period. In the Deccan, archaeological evidence from this period suggests the existence of a chiefdom stage of political organization. In South India, the large number of megalithic monuments found from this period, and nearby evidence of agriculture, irrigation tanks, and craft traditions suggest progression to sedentary life.

By the fifth century BCE, the small chiefdoms of the Ganges Plain and the northwest regions had consolidated into 16 major oligarchies and monarchies called Mahajanapadas. The emerging urbanization as well as the orthodoxies of the late Vedic age created the religious reform movements of Buddhism and Jainism. Buddhism, based on the teachings of India’s first historical figure, Gautam Buddha, attracted followers from all social classes; Jainism came into prominence around the same time during the life of its exemplar, Mahavira. In an age of increasing urban wealth, both religions held up renunciation as an ideal, and both established long-lasting monasteries. Politically, by the 3rd century BCE, the kingdom of Magadha had annexed or reduced other states to emerge as the Mauryan Empire. The empire was once thought to have controlled most of the subcontinent excepting the far south, but its core regions are now thought to have been separated by large autonomous areas. The Maurya kings are known as much for their empire building and determined management of public life as for Ashoka the Great’s renunciation of militarism and his far flung advocacy of the Buddhist dhamma.

The Sangam literature of the Tamil language reveals that during the period 200 BCE–200 CE, the southern peninsula was being ruled by the Cheras, the Cholas and the Pandyas, dynasties that traded extensively with the Roman Empire and with west and south-east Asia. In north India during the same time, Hinduism asserted patriarchal control within the family. By the fourth and fifth centuries CE, the Gupta Empire had created a complex administrative and taxation system in the greater Ganges Plain that became a model for later Indian kingdoms.Under the Guptas, a renewed Hinduism based on devotion rather than the management of ritual began to assert itself and was reflected in a flowering of sculpture and architecture, which found patrons among an urban elite. Classical Sanskrit literature flowered as well, and Indian science, astronomy, medicine, and mathematics made significant advances.


Un ultim popas – Delhi

Posted by on Feb 27, 2012 in Delhi, Front Slide, India | 1 comment

Un ultim popas – Delhi

Mă așteptam ca Delhi să fie un oraș zgomotos, aglomerat, insuportabil. După 10 zile în Beijing, Delhi mi se părea chiar agreabil. Am lăsat bagajele la un hotel  din tabăra de refugiați tibetani și am pornit spre centrul Delhi-ului cu o ricșă condusă de un băiat slab, ca de 13 ani. Mă simțeam vinovată când vedeam cum transpira bietul copil și îmi venea să o iau pe jos.I-am lăsat mai mulți bani decât ne înțeleseserăm și am plecat cu o strângere de inimă.

După ce ne-am golit buzunarele și am explicat la ce folosește fiecare lucrușor,  am reușit să trecem de paza acerbă de la metrou. Pentru că aveam o zi și o noapte la dispoziție, ne-am așezat pe o bancă și am așteptat un metrou mai gol. Pe peronul din față erau niște băieți care păreau a chiuli de la școală. Vorbeau despre noi și râdeau. Erau băieți de bani gata care ne aruncau priviri superioare, probabil provenite dintr-un sentiment de inferioritate. Când ne-am hotărât, în sfârșit să urcăm în metrou, de pe peronul din față au dispărut și băieții. Am urcat în ultimul vagon, pentru că părea mai gol.

“E plin de femei” a spus Stelian amuzat. Și toate ne priveau ca vulturii. Una mi s-a adresat fără să îl privească pe Stelian: “Ai putea să îi spui prietenului tău să părăsească vagonul? Asta e vagonul de femei.” Eram prea uimită să spun ceva. Am văzut semnul mare din fața mea care îi ruga politicos pe bărbați să nu intre în acel vagon. Înțeleg rostul acestui vagon. Bărbații indieni au tendința să le atingă ca din întâmplare pe femei, într-un mod disgrațios.

Centrul Paharganjului m-a lăsat cu gura căscată. pentru a lăți strada principală, s-au tăiat clădirile care o mărgineau. Bucăți din ce fuseseră camere ieșeau grosolan din ziduri. Pur și simplu o mașină a dărâmat câțiva metri din clădiri, lăsând în urmă o stradă mai lată, cu rămășițe hidoase de clădiri vechi de sute de ani. Nu știu de ce m-am mirat atât. România nu e departe de acest fel de a face lucrurile.

Ne-am trecut timpul prin magazine, restaurante și cafenele. Delhi nu mi s-a părut relevant pentru cultura indiană. Este doar un oraș mare care și-a pierdut identitatea în încercarea de a face pe plac turiștilor. Am simțit în atitudinea locuitorilor o revoltă împotriva discriminării pe care și-o imaginau din partea noastră.

Într-un magazin de eșarfe a intrat după noi un așa zis guru. A pus mâna pe o eșarfă și a vrut să plece, spunând probabil că e o ofrandă în numele vreunui zeu. Proprietarul a apucat celalalt capăt al eșarfei și cu cealaltă mână îl lovea cu mătura pe guru. Acesta a dat drumul eșarfei și a scos un praf pe care îl ținea la nivelul ochilor în timp ce spunea o incantație. Nu m-am putut abține să nu râd văzând proprietarul și mai furios alergând cu mătura după guru.

Căldura în Delhi în octombrie poate fi suportată. Dar mirosul de lângă grămezile de gunoi nu. Un câine, un om și doi șobolani căutau mâncare în grămada imensă, urât mirositoare. Copiii alergau în jurul nostru, încercând să scoată bani de la noi. Din nefericire pentru ei, mai avea bani doar de câte un ceai și de taxi până la aeroport.

Tabăra de refugiați tibetani este foarte curată. De aceea indienii nici nu prea sunt bineveniți acolo. Pentru năravurile lor proaste. Îmbrăcați în haine occidentale, tibetanii păreau triști, fazi, goi. Îi simțeam obosiți de atâta nedreptate. Tânjind după munții lor unde nimic din lumea occidentală nu are sens. Bătrânii păreau a visa să își revadă plaiurile înainte de a muri. Tinerii de a le cunoaște. Cei de la hotelul unde ne-am lăsat bagajele ne-au ajutat să le ducem până la taxi. Era bine să găsim atâta binevoință între acești oameni vitregiți de soartă.

HIMALAYAN HOUSE House No.26, New Tibetan Camp, New Aruna Nagar Manju- ka-tilla , Delhi-110054, India E-mail: himalayanhouse@hotmail.com Tel: +91 11 23813488, +91 1123813988 Fax: 91 11 23814715

Drumul cu taxiul părea nesfârșit. Noaptea se așternuse peste Delhi. Pe trotuare, înveliți cu câte o pătură, sau doar întinși pe jos, se odihneau oamenii săraci, care munceau o zi întreagă pentru ca la sfârșitul ei să spere să nu plouă, pentru a se odihni și a o lua de la capăt a doua zi. O imagine m-a șocat. Pe marginea digului unui râu un om dormea cap în cap cu un cadavru, înfășurat pentru incinerare. Oare acel om disperat voia doar să o mai simtă odată lângă el pe soția pierdută? Sau poate aștepta un ajutor divin care să îi dea banii necesari pentru o ceremonie decentă. Un copil traversa strada cu niște baloane în mână. Încerca să le vândă șoferilor, alergând desculț printre mașini. A scăpat unul în fața unei limuzine. Șoferul nu a oprit, a călcat balonul cu o cruzime detașată. Copilul plângea disperat. Probabil cineva îl aștepta acasă pentru a-i lua toți banii pe care i-a făcut. Probabil acel cineva nu o să îl creadă că a pierdut acel balon. Îmi venea să cobor din taxi și să îl trag de urechi pe acel nonșalant care stătea pe bancheta de piele privind lacrimile acelui copil. Afurisiți mi s-au părut indienii bogați în încercarea lor de a fi moderni, uitând tradițiile, umanitatea, uitând să zâmbească sincer.

La aeroport ne-au îndrumat spre o cameră de așteptare, pentru ca era prea devreme să intrăm în aeroport. Începea să mă enerveze securitatea exagerată a sistemului indian. Când să facem check-inul, nu voiau să ne lase cu atâtea bagaje. Le-am explicat, ne-am certat. Nimic. Cereau în jur de 500 de dolari pentru extra-bagaj. Nu voiau nici să ne lase cu rucsacii foto în avion, pentru că erau, chipurile prea mari. Parcă nu veniserăm în Asia cu aceeași companie aeriană. Noi aveam 20 de rupii și eram prea obosiți după cele 36 de ore în care am dormit pe apucate.
Am început să scoatem haine din bagaj, și să ne îmbrăcam cu ele. Aparatele le-am atârnat de gât, oalele care ne-au ținut companie cu cortul le-am aruncat. Oamenii se opriseră să ne privească. Directorul companiei Aerosvit (care se purta ca o companie ieftină) ne-a rugat să încetăm, că ne lasă să trecem. Am reușit, deci să intrăm în avion, făcând glume cu soldații de la pază , care îmi cereau să îmi dau bocancii jos și mă întrebau dacă sunt actriță. Cele 8 ore de zbor au trecut ca o răsuflare. În Kiev oamenii vorbeau cu mine în rusă și se uitau urât când le răspundeam în engleză. Probabil părul îmi era foarte blond după atâta mers prin Soare.

Spre România am mers cu un avion mic. Un grup de tineri îmbrăcați foarte la modă vorbeau absurdități. Tare ciudată îmi suna limba română. Mă simțeam stingherită, obosită, confuză. România părea foarte mică din avion. Se vedeau munții și marea în același timp. Sutele de nuanțe ale toamnei mă emoționau și abia așteptam să ating pământ românesc. Acea minunăție de culori atât de familiară era binevenită după două luni jumate de pribegit în lume. Priveam uimită cuvintele românești rostite de oamenii din jur și nu îndrăzneam să vorbesc. Bun venit acasă. Când plecăm?


Paradoxul din Manali

Posted by on Feb 24, 2012 in Front Slide, India, Manali | 1 comment

Paradoxul din Manali

Ai crede că Manali e genul de oraș vizitat în grabă de turiștii care se duc sau se întorc din Ladakh. Nu este așa. În restaurante am întâlnit oameni care se purtau de parcă locuiau acolo de ani. Se cunoșteau toți între ei, deși erau din toate colțurile lumii, de toate religiile și rasele și vorbeau de parcă erau prieteni de-o viață. Auzisem în treacăt că Manali e vestit pentru libertinaj, drogurile foarte ieftine și cartierele de evrei, care ori își făceau de cap după terminarea serviciului militar, ori veneau în pelerinaje, foarte religioși fiind.

Puterile ne-au dus doar până peste drum de guest house, la un restaurant unde la o masă niște bărbați vorbeau foarte tare. Câteva tinere se învârteau în jurul lor sperând la puțină atenție. Privirile lor m-au urmărit avid până la masa la care m-am trântit obosită. Păreau personaje teribiliste, dubioase chiar. Semnele vieții pline de plăceri și excese pe care o duceau se citeau în ochii încercănați, confuzi și goi. Erau bărbați plini de tatuaje, trecuți de tinerețea risipită. În timp ce mâncam, grupul de petrecăreți de lângă noi creștea văzând cu ochii. Gesticulau atrăgând atenția și plănuind chefurile viitoare. Un guru cu chip viclean și părul lung până la genunchi a ieșit dintr-o cameră cu câțiva adepți în urma lui. Când s-a întors, grupul lor se mărise cu trei fete care păreau a spera să atingă iluminarea după o perioadă în ashramul acelui șarlatan. O fată cu chip naiv vorbea la telefon și spunea că e blocată într-un sat mic în mijlocul munților Himalaya. Am început să râdem și am mers într-o plimbare în micul sat, care era mai mare decât un oraș mare din România.

M-a impresionat parcul natural de pe marginea râului. Era o micuță pădure de conifere cu brazi imenși prin care se infiltra o lumină verde. Iarba era moale și fină. Comunicam cu brazii care îmi mângâiau fața și îmi transmiteau energia lor imensă. Mă simțeam acasă printre toți acei arbori minunați, cu scorburi imense care mă înghițeau cu totul. Orașul dispărea în plan secundar, în spatele crengilor. Freamătul turiștilor se pierdea în poveștile prin care au trecut acei copaci imenși, vechi de sute de ani. M-am întins pe mușchiul crud cu Soarele încălzindu-mi fața. Peste două zile aveam să înfrunt aerul rece de octombrie din România. Parcă timpul își schimbase cursul și trecea lent, savurând odată cu mine acel colț de rai.

După o îndelungă plimbare ne-am îndreptat spre ieșire. Cărarea se bifurca și în scurt timp înaintam printre plantele înalte, îndepărtându-ne de ieșire. O maimuțică a apărut în fața noastră agățându-se de o creangă. Ne-am apropiat să o vedem mai bine, când un răsuflat furios ne-a atras atenția. O maimuță mare, probabil mama puiului se îndrepta furioasă spre noi. Am luat-o la fugă cu aparatele deasupra capului, țipând. După câțiva metri s-a oprit. Eu încă mai alergam urlând. Stelian agasa maimuța cu sunete ascuțite și mișcări bruște . Încă alergând și țipând, l-am luat de mână și l-am tras după mine. Maimuța începuse din nou să alerge după noi. Nu știam că pot alerga așa de repede încărcată cu obiective foto și un rucsac de 10 kg în spate. În sfârșit, maimuța ne-a lăsat în pace. M-am asigurat că și Stelian mă urmează fără să își mai măsoare puterile cu vreo altă maimuță. Am găsit ieșirea și  ne-am grăbit să ne facem bagajele pentru plecarea spre Delhi. Am găsit loc doar la clasa deluxe, unde indieni bogați îmbrăcați în combinații ale stilului occidental cu cel indian, încercau să adopte și o atitudine occidentală, rezultatul fiind unul trist.
Manali mi-a rămas în minte ca un oraș în care diversitatea primează. Oameni de toate felurile fac acest “mic sat din munți” să devină un stil de viață. Două evreice se certau cu un comerciant. Nu îmi puteam lua ochii de la pielea lor măslinie, ochii strălucitori, nasul drept și fruntea înaltă care le caracterizează. Evreicele sunt frumoase când tac și fermecătoare când vorbesc tare, cu accent puternic. Forța munților Himalaya îmi tăia respirația privită prin parbrizul imens al autocarului, care se grăbea să iasă din munți. Ghiceam peisaje emoționante în noaptea neagră, abia scăldată de lună. Răsărit în New Delhi.


În goană, spre Manali

Posted by on Jan 21, 2012 in Front Slide, India, Ladakh, Manali | 1 comment

În goană, spre Manali

Ne-am hotărât. Plecăm cu mini-busul spre Manali, și de acolo spre Delhi cu un autocar.  Ne-am făcut provizii: mâncare, pufoaice, bocanci, mănuși și căciuli. Am cărat în stație bagajele care se făcuseră mai grele cu 10 kg pe parcursul celor două luni de călătorie. Era noapte și liniște. Nici o mașină nu trecea, tarabele erau închise și păreau părăsite dintotdeauna. Doar câinii erau pe străzi, alergând măgari și iaci. Erau incredibil de mulți. Se mișcau în haite și se luptau în centrul Lehului, atât de misterios noaptea. În scurt timp s-au adunat călătorii, au venit microbuzele și ne-am luat locurile în spatele șoferului cu o senzație grea de despărțire de un loc drag. Mă simțeam ca atunci când eram mică și veneau ai mei la sfârșitul vacanței să mă ia de la țară să îmi reîncep activitatea plicticoasă de elevă silitoare.

Mă gândeam cu melancolie la după-amiezile însorite când ceream milk tea la restaurantul Lamayuru și chelnerul ne aducea mint tea bodogănind pe drumul spre bucătărie. Și la sutele de drumuri spre centru dinspre Oasis Guest House în care admiram vârful Stok Khankgri, făcând planuri pentru escaladarea lui. Ne luaserăm la revedere în seara aceea de la toți locuitorii Lehului care au avut habar de noi și ne-au adus zâmbete, de la vânzătorul musulman de brânză, care ne-a ținut în viață în expediția noastră pe la mănăstiri, de la Dorjei, care ne-a ajutat cu atât de multe lucruri încât nu știu  cum ne-am fi descurcat fără el, de la comerciantul de kashmir care ne întreba mereu ce facem și unde mergem…și mulți mulți alții.

Am pornit la drum în întuneric spre Shey, Stakmo, Hemis. Doar că acum am trecut pe lângă ele fără să ne oprim, deslușind doar contururi pe un fundal apocaliptic. Șoferul nostru tăia întunericul încrezător, părăsea Lehul, intra în munți depășind din când în când câte o mașină mai înceată. Am ațipit fără să îmi dau seama și când m-am trezit am făcut ochii mari. Primul gând a fost că am murit și că așa arată lumea de dincolo. Apoi am crezut că visez că sunt pe lună. La slaba lumină a farurilor se vedea un pustiu întins acoperit cu bolovani răsfirați și mici cratere în mijlocul drumului care era în construcție. La intervale regulate de timp se vedeau la lumina farurilor buldozere imense staționate, care trebuiau ocolite. De pe drumul prăfuit, neasfaltat ocoleam prin pietriș și nisip, după urmele lăsate de alte mașini sau după instinctul șoferului.

Șoferul conducea foarte bine, dar ceva bizar se întâmpla de fiecare dată când în fața noastră apărea câte un buldozer. Mergea în viteză spre el și înainte cu 3-4 metri îl ocolea brusc sau punea frâne periculoase. La o ocolire cu o tentativă de răsturnare care s-a încheiat cu o pană frumoasă ne-am dat seama că șoferul nostru este miop.

A trebuit să coborâm toți pentru a ușura microbuzul. Ne-am luat pufoaicele, mănușile, căciulile, tot ce aveam. Dar afară era un frig de crăpau pietrele. În jumătatea de oră în care s-a schimbat roata făceam ture în jurul microbuzului sau râcâiam cu bocancul ochiuri de apă înghețate. Eu eram printre cei norocoși și echipați. Două israelience înghețaseră în ușa microbuzului  îmbrăcate în colanți, pulovere subțiri și un fel de șal cât o pătură cu care încercau să se acopere amândouă.

Era un întuneric de nu îmi puteam vedea mâna dacă o întindeam. Două luminițe se vedeau în ceață venind spre noi. Abia dacă se auzea zgomotul mașinii care se apropia. Încă imi persista în minte ideea că sunt pe altă planetă când am auzit, spre ușurarea mea că putem urca în mașină și că pana s-a rezolvat. Geamurile s-au încălzit instant de la respirația atâtor oameni înghețați. Șoferul a pornit în viteză, deși nu se vedea nimic prin geamurile aburite. Devenisem foarte atentă și rigidă. Mașina urca, frigul devenea din ce în ce mai insuportabil, somnul mai apăsător și prăpastia pe care o vedeam pe geam din ce în ce mai neagră. Din când în când microbuzul se legăna amenintător spre prăpastie, eu îmi țineam respirația căscând ochii spre Stelian. Două stele străluceau atât de tare încât simțeam că mă pot prinde de ele dacă aș cădea. Mi-am dat seama că am traversat trecătoarea Tanglang la (5359 m) când am început să coborâm. Mașina întâlnea în cale tot felul de obstacole, de la bolovani la pârâiașe de apă care se scurgeau din munte formând o gheață periculoasă. Pe geam vedeam doar luminițe mici, abia vizibile în fundul prăpastiei.

Începuse să se lumineze, șoferul vedea mai bine și drumul era din nou drept. Am oprit lângă niște corturi mari din pânză în fața cărora ardeau două focuri în două butoaie. Un indian bea relaxat un ceai cu lapte și ridica câte un picior pe rând. Privirea mi-a fost atrasă de picioarele lui. Era încălțat cu o pereche prăfuită de șlapi din plastic. Am încercat să îmi mișc degetele în bocanci și mi-am dat seama că sunt înghețate. Indianul a urcat într-un microbuz și eu am ațipit brusc.

Când m-am trezit Soarele îmi mângâia fața și începusem să mă dezmorțesc. Microbuzul iar gonea pe un drum îngust plin de bolovani cu o prăpastie în stânga. În fața noastră era o altă mașină care s-a oprit brusc tocmai când îi spuneam lui Stelian că are pană și că merge prea repede. Roata ieșise din ax și mașina s-a oprit cu o roată atârnând în prăpastie. Cei care călătoreau în mașina cu pricina nu păreau prea deranjați de faptul că au fost la un pas de a cădea într-un abis de câțiva km la peste 5000 m altitudine.

Drumul a continuat cu câteva scurtături care tăiau versantul muntelui în jos, pentru a evita unele curbe. Deși făcea mișcări periculoase la fiecare cinci minute, moșulețul nostru miop era un șofer foarte bun. Am decis că pot să am încredere în el și să admir peisajul care se întindea în fața mea. Petice de verde începuseră să apară pe marginea râului. Un fel de capre sălbatice priveau curioase mașina noastră trecând prin mijlocul lor și îmi dădeau impresia unei călătorii în alte timpuri. Munții cu vârfurile înzăpezite provocau o liniște inexplicabilă. Dacă am fi murit acolo răsturnându-ne în albia râului probabil am fi putut petrece o veșnicie privind la acele minunății fără să ne plictisim.

Adormisem, nemaifăcând diferența între vis și realitate și am deschis ochii la  timp pentru a vedea un turist cum împinge o mașină care se blocase în râu. Apoi, după tot felul de scheme eșuate, în care un indian trăgea de o coardă și alți zece priveau, a venit un tractor care a scos jeepul din mijlocul apei. Cei  care stăteau la rând au izbucnit în aplauze. Eu încă mai râdeam de scena cu europeanul. Alte două mașini au încercat să traverseze blocându-se în mijlocul apei. Tractoristul deja se săturase să îi tracteze. A venit și rândul nostru. Moșulețul din două mișcări a traversat râul în ropotele celor de la mal, fără alte incidente în afară de pierderea numărului de înmatriculare.

Peste încă jumătate de oră de mers am fost blocați într-o coadă lungă de mașini. Se rupsese un pod militar și trebuia să așteptăm să fie reparat pentru a putea traversa apa învolburată. Mi-am luat un sandvich și m-am așezat pe iarbă urmărind evoluția lucrurilor. Doi indieni se chinuiau să așeze o piesă a podului în timp ce alți 30 priveau și dădeau indicații. M-am amuzat jumate de oră, am privit fiecare centimetru pătrat din jur, am citit un capitol…când, ce să vezi. Toți oamenii care lucrau la pod s-au urcat într-un camion și au dispărut. După o jumate de oră de așteptare nedumerită au venit alți oameni care după încă o oră au reparat podul. Stăteam deja de 3 ore acolo, timp în care ne-am întâlnit cu israelienii pe care i-am cunoscut la Lamayuru. Mergeau în Manali să facă paragliding.

Am pornit încă o dată la drum, munții deveneau din ce în ce mai verzi, începeam să recunoaștem arbori de care nu mai văzuserăm de mult, culorile se diversificau, amintindu-mi încă o dată ca deja trecuse o lună de toamnă. Ieșeam din munții Zanskar și intram în Himalaya. Intram în văi miraculoase, abia vedeam vârfurile munților dacă ne răsuceam capetele, apele trimiteau spre noi un aer purificat. Un apus demențial văzut din toate unghiurile în goana mașinii ne-a făcut să uităm de muntele pe care urma să îl urcăm, de noaptea care se apropia. O vacă și doi câini au scăpat ca prin urechile acului de a fi călcate de șoferul nostru, care devenea aproape orb când se întuneca. Jeepul în care erau israelienii aștepta microbuzul nostru, șoferul nostru se ținea după stopurile jeepului, luând curbele ca un bezmetic cu balansări aproape mortale.

Când am ajuns în Manali nu îmi venea să cred. Pasagerii și-au recăpatat răsuflarea, un japonez care stătea în stânga noastră a început să facă mătănii și să spună rugăciuni, iar mie îmi venea să îl pup pe ambii obraji pe moșulețul care era să ne omoare, dar ne-a adus totuși întregi și cu toate bagajele la destinație. Drumul a meritat. Niște peisaje de nedescris ne-au rămas întipărite în minte. Munți și toamnă și Soare și râuri. Și un șofer miop care a traversat 3 trecători de peste 5000 de metri cu brio.


În mijlocul deșertului rece – Likir

Posted by on Jan 4, 2012 in Front Slide, India, Ladakh, Likir | 0 comments

În mijlocul deșertului rece – Likir

Două ore petrecute în drum, în mijlocul pustiului. Erau doar 2-3 km până în Likir, dar mașinile erau rare și pline. Ascultam pustiul, priveam la munții înzăpeziți din fața mea și la vacile ce se târau leșinate printre pietre. Liniștea era înfiorătoare. Aveam o senzație acută că nu mai sunt oameni pe Pământ, că am ajuns la capătul lumii și îmi părea rău de ratarea omenirii. Deja mă gândeam să desfacem cortul și să ne instalăm pe marginea drumului, când un ceh amabil ne-a luat cu mașina. Văzuse o impresionabilă parte a Indiei și călătorea singur prin aceste locuri uitate de lume, de care auzise de la un prieten.

După lungi căutări, ne-am hotărât să instalăm cortul lângă mănăstire, pe un teren terasat. Aveam toată valea la ușa cortului desfășurată în toată splendoarea ei. Locuitorii satului lucrau la mănăstire  în apropierea “bazei”  noastre și veneau nestingheriți să arunce câte o privire în cort și la lucrurile noastre, afișând fețe uimite.

M-am înfofolit în pufoaică și m-am pus la treabă: să privesc cerul incredibil care se întindea în valea din fața “casei”. Ne-am instalat aparatele, am pornit telecomenzile și am așteptat jubilând rezultatul. Puțin dezamăgită ca nici o fotografie nu arăta minunăția cum o vedeam eu, am închis cortul și am dat startul unui maraton de filme. Bateriile ne-au ținut cât pentru trei filme care au avut un efect amuzant. Se auzise un zgomot lângă cort și am spus relaxată : “bate cineva la ușă”. Uitasem că eram cocoțați pe un platou terasat, în bătaia vântului, la capătul lumii.

Simțeam locul acela de parcă era al meu. Dimineața următoare salutam copacii cu familiaritate, mă plimbam printre pietre și surâdeam yacilor care pășteau liniștiți. Prin sat era mare veselie. La mănăstire călugării ascultau muzică hindu, jucau cărți, cricket, badminghton și băteau la tobe. Am căscat ochii mari și abia mi-am revenit din uimire când unul din petrecăreți ne-a explicat că aceea e ziua lor liberă. O zi pe an, călugării budiști lasă responsabilitățile zilnice și se relaxează ca ceilalți oameni, cu muzică, jocuri, mâncare. După o invitație binevenită la masă, folosind mâinile ca tacâmuri, întinși pe iarbă, am primit o invitație la badminghton. Începuse să fulguiască încet, dar pe călugărul cu care jucam nu părea să îl deranjeze faptul că avea pe el doar un tricou. părea destul de bătrân, dar a făcut față jocului de badminghton mai bine ca mine. Mi-am cedat paleta unui ucenic și am pornit spre Buddha uriaș din mijlocul curții. Locul era abia curățat, văruit, vopsit și Buddha strălucea victorios în lupta cu intemperiile.

Mănăstirea părea pustie, dar o bătrână  zâmbitoare a apărut de după un colț, mi-a spus ceva în ladakhi și a dispărut pe o scară. Până să mă dezmeticesc, bătrâna a apărut din nou cu râsul ei ștrengar. Înconjura mănăstirea rostind mantre într-un ritm uimitor pentru vârsta ei și umplea spațiul cu râsul ei copilăresc. Mi-a adus un zâmbet pe buze, dar până să îi spun ceva, dispăruse. Bătrânii ladakhieni nu încetau să mă uimească cu energia lor nici după o lună petrecută acolo…

Am cutreierat fiecare colțișor al mănăstirii, de la chiliile călugărilor până la acoperiș. Una din chilii avea un bec aprins la o ușă care stătea proptită cu un metru în fața chiliei, cu un afiș care anunța că vizitatorii trebuie să sune la ușă și că sunt primite doar vizitele urgente. Probabil cineva chiar avea nevoie de liniște. Mănăstirea avea multe locuri ferite de ochii lumii, culoare strâmte și lucruri misterioase. Părea gata să se dărâme, dar călugării își desfășurau activitatea relaxați.

Din locul unde stăteam se vedea valea pe o gaură din zid ce ținea loc de geam. Parcă avea altă formă de acolo de sus, părea dificilă de atins. Dar când am coborât pentru prânz locul și-a arătat minunățiile într-o lumină minunată. Atunci am descoperit că e toamnă. Un singur arbore în mijlocul unui câmp îmi amintea că timpul trece și că se apropie zborul spre București. Începutul facultății părea îndepărtat, neverosimil sub acel arbore care îmi spunea că trecuse prima lună din toamnă fără să îmi dau seama, din simplul motiv că nu prea erau copaci în jur care să își scuture frunzele pe umerii mei. Descoperirea a fost un șoc. Știam că a doua zi trebuia să strângem pentru ultima dată cortul și să luăm ori un avion ori un minibus, că oamenii aceia binevoitori, legați de natură și de lucrurile simple cu care își duceau viața rămâneau în urmă.

Simțeam o legătură profundă cu acei munți, o senzație de apartenență, un instinct de a rămâne acolo. Complicata viață citadină cu conflictele și competițiile ei părea fără sens și îndepărtată. Eram ușurată că valorile mele nu erau legate de stupiditățile cu care își pierd viața “oamenii de succes”. Voiam doar să hrănesc un yak și să privesc lumina aceea. Întoarcerea în București era înfricoșătoare și fără sens.

Așteptam o mașină care ne-ar putea duce spre Leh, cu un gând care nu îmi dădea pace că poate nu este nici una disponibilă. Dar după multe ore de așteptare și drum, camera din Leh se încălzea cu prezența noastră, locuitorii ne salutau întrebându-ne care e următoarea destinație și noi ne cumpăram bilete spre Manali, pregătind ultima aventură.


Lamayuru cu Konchok Tsulimtim

Posted by on Jan 4, 2012 in Front Slide, India, Ladakh, Lamayuru | 1 comment

Lamayuru cu Konchok Tsulimtim


Am sărit din cort speriată în urletele unui măgar care alerga prin curte cu un mânz după el. Pe creanga unui copac bătrân stătea un călugăr care ne-a urat bun venit și ne-a întrebat ce planuri avem și cât avem de gând să stăm. L-am “expediat” cu răspunsuri monosilabice, grăbindu-ne să ne pregătim echipamentul.

Am luat micul dejun la o familie din apropiere, care găzduia doi polonezi și câțiva evrei, care ne-au invitat călduros la masă cu ei. Am făcut schimb de povești, am vorbit despre India, despre țara fiecăruia, ne-am sfătuit unii pe alții pentru planurile viitoare și ne-am luat rămas-bun, neștiind că ne vom revedea, la mulți km depărtare. Lumea e mică.

Două bătrânele stăteau de vorbă și păreau foarte prietenoase și dornice de a apărea în poză, dintr-un motiv pe care l-am aflat ulterior. Un cuvânt inocent, care a schimbat atâtea: money. Am pornit cu un gust amar mai departe pe străzile înguste ale satului, spre mănăstire. Pe drum tineri călugări cu hanorace, telefoane în mână și căști în urechi ne-au înconjurat curioși, dornici de a apărea în cadru. Atmosfera nu părea mult altfel decât în Hemis. Am colindat coridoarele mănăstirii, am învârtit toate roțile de rugăciune și m-am așezat pe o piatră cu  fața la Soare, bucurându-mă de ultima săptămână de călătorie și de Soare, cu ochii închiși. M-am trezit din reverie când am simțit niște ochi ațintiți asupra mea. Priveam mirată o siluetă pe care o vedeam neagră din cauza luminii puternice. Ne-a salutat același călugăr de azi dimineață, zâmbind apărându-se de căldură cu un șal tras peste cap. Din vorbă în vorbă ne-a invitat la rugăciunea de seară și ne-a arătat unde e ascunsă cheia unuia dintre temple, pentru a poza și filma în liniște.

Clipe magice în templu. Podeaua veche scârțâia, statuile aveau ochii ațintiți spre noi, lumânările pâlpâiau. Filmam cu respirația tăiată, priveam avidă fiecare colțișor, încercam să înțeleg fiecare centimetru pătrat din acel loc vechi, magic, unic. Zeci de Buddha de diferite mărimi  și în diferite ipostaze stăteau înșiruiți în fața lumânărilor aprinse, așteptând parcă nemurirea. Râsetele copiilor de afară se auzeau încetinite de timpul mistic instalat la intrarea în templu. Paginile unei cărți cu rugăciuni se mișcau spre timpuri imemoriale. Foșnetul lor vorbea despre omenire… Clopotele se auzeau vag…ora cinci…ora la care ne chemase călugărul la rugăciune.

Ne-am grăbit spre clădirea principală. Knochok ne-a anunțat ca fotografiatul și filmatul sunt interzise. Ne-a explicat însă amănunțit semnificația fiecărui colțișor al mănăstirii, ne-a arătat peștera în care a meditat Naropa, spunându-ne că mănăstirea s-a format în jurul acelui loc sacru. S-a grăbit apoi spre camera unde ținea puja, mi-a arătat un covoraș unde să mă așez și mi-a dat voie să filmez și să pozez, încălcând regulile. Am tresărit cu un scâncet când Knochok a început brusc să bată intr-o tobă, schimbându-și vocea pentru mantre. Am încremenit neîndrăznind să mă mișc sau să îl pozez, cu gândul de a nu-l scoate din concentrarea adâncă în care căzuse. Fumul bețelor parfumate dădeau locului un aer mistic. Knochok stătea într-o semi-umbră miraculoasă. Recita mantre, schimba paginile cărții, bătea în tobă, cânta la trompetă și răsucea rotița pentru mantre într-un ritm uluitor. Căzusem într-o admirație asemănătoare unei transe. Uitasem să respir, ochii îmi erau lipiți de geam, unde fumul din încăpere se unea cu steagul din curtea mănăstirii, formând o viziune delirantă. Aproape aveam senzația că înțeleg cuvintele recitate de călugăr, mă legănam în ritmul momentului, având impresia că voi începe să recit mantre dintr-un timp pe care nu mi-l mai aminteam. Și deodată, cu aceeași bruschețe cu care a început, s-a oprit, revenind la felul de a fi cu care ne întâmpinase. Nu îmi venea să cred cât de repede se pot schimba lumile între ele…

Konchok ne-a luat cu el în turul mănăstirii, deschizându-ne uși încuiate, dezvăluindu-ne mistere, secrete, paradisuri. “Sunteți foarte norocoși, că vă puteți căsători. La mine lucrurile stau altfel” ne-a mărturisit cu un aer senin. M-a surprins acest gând atât de natural pentru un om, dar care a sunat atât de ciudat în gura unui călugăr budist, care la urma urmei, nu își alege singur această cale. Mintea îmi zbura spre filmul Samsara…

Am coborât plină de energie, poposind în dreptul fiecărei case, salutând fiecare măgar care trecea pe lângă noi și întindea botul curios. Mănăstirea părea și mai strălucitoare noaptea aceea, iar oamenii mai prietenoși.

A doua zi am urcat la templul din stâncă, unde obișnuiau călugării bătrâni să mediteze. Nu era nimeni în jur și ușa era încuiată. Privirea tot îmi aluneca pe o piatră. Ne-am uitat după cheie și am hotărât să renunțăm, când, fără să înțeleg de ce, am dus mâna după piatra aceea, scoțând cheia. Mă simțeam ca o infractoare în acea cămăruță suspendată în stâncă. Încă se mai simțea o prezență înaltă în lumânarea aproape stinsă din fața lui Buddha. M-am învârtit prin cameră construind scenarii în minte, regăsind stări, lucruri, atitudini. Am ieșit apoi rușinată că am pătruns astfel în acel loc sacru și am continuat peregrinarea prin sat.

Unele femei se fereau de aparatul foto, cerând bani și bomboane pentru a se lăsa pozate. Ne-am întors atenția spre peisaje, puțin întristați de situație, de felul în care le-au obișnuit turiștii pe aceste femei naive. Munții erau de nedescris în apus, aveau culori care nu știam că există până atunci, iar steagurile de rugăciune fluturând în vântul care ne dobora se armonizau cu energia stâncilor. Nu auzeam decât un șuierat care îmi spăla creierii de ideile occidentale. Simțeam călugării meditând în depărtare trimițându-mi înțelesuri inexprimabile în cuvinte.

Am lăsat Lamayuru cu un nod în gât. Dar un kashmirian binevoitor mi-a oferit un măr în bus, și am zâmbit fără voie. Indusul a căpătat mai multă strălucire de când l-am văzut ultima dată. Am rugat șoferul să ne lase în mijlocul deșertului, pentru o ultimă peregrinare în Ladakh: mănăstirea Likir.


La înălțime, spre Lamayuru

Posted by on Dec 28, 2011 in Front Slide, India, Ladakh, Lamayuru | 0 comments

La înălțime, spre Lamayuru

După un scurt popas în Leh pentru aprovizionare, o baie mult așteptată și verificarea mailurilor și a conturilor bancare, am luat-o la picior spre stația de autobuze. Turiștii se uitau admirativ la cele două siluete care cărau doi rucsaci mai mari decât ei, părând total relaxați. Am repornit în descoperirea mănăstirilor din Ladakh fără vreun plan prestabilit, drept urmare am așteptat 3 ore un autobuz cu drum spre Lamayuru. Cele trei ore au trecut destul de greu în căldura înăbușitoare, cu lecturi prelungite și o companie nu prea plăcută a unui tânăr kashmirian aparent nebun, care după un refuz politicos al unei discuții anoste a început să urle și să își arunce lucrurile prin stație. Puțin speriată, dar mai mult uimită, m-am urcat în bus, unde am avut încă o surpriză: tânărul era pe scaunul din spate, cu aceeași destinație ca noi. M-am mai relaxat când și-a cerut scuze dezvăluind faptul că băuse peste măsură…cel puțin nu eram în pericolul de a fi omorâtă în somn de un schizofrenic.

Drumul până la Lamayuru a fost total altfel decât mi-l imaginasem. Șoferul a luat-o în direcția opusă celorlalte mănăstiri la care fusesem până atunci. În scurt timp au dispărut din peisaj casele, fiind înlocuite de corturi pasagere și baze militare. Fețele binevoitoare ale ladakhienilor au dispărut treptat, lăsând loc misterioșilor bihari, înveliți în șaluri, pierzându-se în praf, ca niște umbre ale trecutului.

Relieful se schimba la fiecare curbă a busului, lua culori din cele mai îndrăznețe, forme ce păreau lucrate de mână omenească. Fiecare munte îmi inspira ceva, mă trimitea la povești fabuloase cu prinți ai deșertului cu puteri supranaturale, cu prințese înfofolite în lână de yak, la alte vremuri… Privirea fugea după fiecare vârf, după fiecare umbră, în căutarea unei realități împlinite într-un vis șters. Dar forma cu pricina era peste tot și nicăieri. Imaginea pe care o căutam îmi persista în memorie și cu cât o vedeam din ce în ce mai clară cu ochii minții, cu atât fiecare munte îmi părea mai îndepărtat de adevăr.

Soarele dispărea după o creastă, busul își continua drumul în viteză pe un drum strâmt, la o înălțime amețitoare, de unde se vedea un firicel albastru, Indusul învolburat care ne putea înghiți la orice mișcare greșită a șoferului. Din când în când drumul era blocat de bolovani căzuți din munte. Mă uitam la munții sfărâmicioși cu forme care stăteau să cadă și mă gândeam cine va avea ghinionul să fie la locul nepotrivit în momentul nepotrivit…Din fericire, după șase ore de curbe nesigure prin munți sfărâmicioși, am ajuns la Lamayuru. Mănăstirea se înălța măreață pe marginea unei stânci, printre casele liniștite. Deja era întuneric, dar am fost imediat înconjurați de localnici care își ofereau casele pentru un preț acceptabil. Am preferat însă să continuăm în stilul în care am început și ne-am așezat cortul într-un locușor înconjurat de copaci, având ca vecini un yak mare și două capre, care ne adulmecau precauți și curioși.

Lamayuru noaptea adună toate stelele și le aprinde. Deși zgomotul mașinilor de pe stradă ajungea până la noi, mănăstirea luminată ne închidea într-o altă lume în care nu mai auzeam nimic, în care fiecare stea avea ceva de dezvăluit cu lumina ei. Am adormit plină de nerăbdare să descopăr acest mister numit Lamayuru. Un măgar “cânta” melancolic în curtea de alături și yak-ul dădea târcoale cortului. Dar stelele străluceau și multe lucruri așteptau să fie descoperite. Mai departe spre unghiurile ascunse ale celei mai îndepărtate mănăstiri din Ladakh.


Hemis

Posted by on Dec 23, 2011 in Front Slide, Hemis, India, Ladakh | 0 comments

Hemis

Cu multă voie bună ne-am îndreptat spre noua destinație: Hemis. Cum treceau mașinile pe lângă noi fără să oprească, am scris pe o hârtie HEMIS și mi-am lipit-o pe piept, apelând la umorul ladakhienilor. Pentru prima jumătate de drum am găsit un taxi la un preț acceptabil, apoi hârtia și-a reluat locul pe tricou. Am fost lăsați la intrarea unei baze militare, lângă o cârciumă plină de soldați din toată India. Prea ocupați să ne uităm după transport, nu am văzut o văcuță care atenta la bagajele noastre. Se plimba pe marginea străzii mâncând ce găsea, de la cartoane la coji de banană.  Din carton în carton a ajuns și la rezervele noastre de mâncare pe următoarele câteva zile, pe care din păcate pentru ea și din fericire pentru noi a apucat doar să le adulmece. O locatară observase și a alungat-o cu un strigăt amuzant.

Minutele, orele treceau și noi încă așteptam la marginea drumului o mașină care să ne ducă în Hemis. Nu plictiseala era cea care ne măcina, ci apusul Soarelui care se apropia și nevoia noastră de lumină pentru găsirea unui loc pentru cort și instalarea acestuia. Cât așteptam, acoperită de obiective foto, cu un tricou negru și bocanci de munte, soldații mă măsurau suspicios din cap până în picioare, amuzați de afișul lipit pe piept care anunța inocent : Hemis. O cățelușă a venit lângă noi târându-se dintr-un loc în altul, aproape moartă de foame. I-am dat din biscuiții noștri și a mâncat cât să prindă putere să se  târască până la umbră. Trist. Pentru animale, acest loc e un fel de vale a plângerii, unde nu există iarbă, unde resturile sunt bunătăți și oamenii trăiesc doar cu alimente de bază, nepermițându-și să risipească pe animale. Dacă ar ști cum sunt ale locuri pe această planetă ar fugi în lume? mi-a venit în minte la modul cel mai serios…

Dar iată că gândurile mi-au fost curmate de un microbuz TATA albastru care venea spre noi balansându-se grotesc. Verdict: nu mai sunt locuri și dacă vrem să ajungem în Hemis unul dintre noi trebuie să meargă pe acoperișul microbuzului. Stelian s-a sacrificat, deși stăruiam să îi țin companie. Înghesuită de școlărițe, de tineri călugări cu fețe de street danceri, intimidată de toti ochii ațintiți spre mine, priveam curioasă la oamenii din jur încercând să îi inteleg. Desi foarte asemănători cu românii în ospitalitatea lor, în unele forme ale tradiției, religia budistă pe care o practică îi face inaccesibili minții occidentale, misterioși, de nedescris.

Microbuzul mergea în viteză dintr-o curbă în alta, pe o sosea îngustă la înălțimi amețitoare. Priveam îngrijorată în urma autobuzului sperând să nu îl văd pe Stelian sau vreun rucsac foto căzând în vreo prăpastie. Printre călători au mai rămas doar călugării care mergeau la mănăstire. Mă măsurau din cap până în picioare și aveam o senzație ciudată că sunt în mijlocul unor gangsteri, nu ai unor călugări. Dar am ajuns într-un final și la destinație, ne-am instalat cortul într-o curte pustie, lângă un șopron părăsit.

Deși locuitorii satului nu se vedeau pe ulițe, mănăstirea din Hemis părea plină de viață. Îmi imaginam în mijlocul curții celebrul festival desfășurându-se în toată splendoarea lui, oamenii înghesuindu-se pentru a-l savura, călugării în transa dansului cu măști…aproape simțeam energia adunată de-a lungul atâtor ani în acea curte.

După ce am făcut ochii mari în fața fiecărui exponat al muzeului, mi-am ținut respirația în fața fiecărei statui, o ușă mică mi-a apărut în față. O ușă care se ascunsese de mine până atunci, deși mai trecusem de 2-3 ori prin acel loc, acum larg deschisă, gata să îmi dezvăluia misterele. Am urcat cu emoție o scară  înaltă de piatră, una îngustă din lemn, am trecut un prag și am rămas țintuită în mijlocul unei liniști supranaturale. Stăteam fără să respir în fața unui Padmasambhava uriaș, cu un deget ațintit spre mine și privirea albastră dură și iertătoare în același timp. M-am așezat într-un colț al încăperii cât mai ușor, cât mai diafan cu putință. Privirea mi s-a mutat de la ochii milenari ai statuii spre locul unde aceasta privea. Se vedea lumina trecând printre scânduri, lumina asaltată de un praf strălucitor care dansa în liniște. Totul era liniște. Materialul din care era făcut Padmasambhava era liniște. Eu eram el și liniștea eram eu.

Am fost împinsă de un impuls incontrolabil să îmi continui hoinăreala prin acel spațiu mistic. Încă o portiță, încă o încăpere secretă unde o candelă își pâlpâia zilele suflate de nemișcare. Și un geam murdar care dădea în templul principal, de unde vizitatorii păreau oameni ireali, de parcă eram proiectată într-o lume inaccesibilă lor și Buddha zâmbea complice prin murdăria sticlei. O lumânare se stingea și am simțit că trebuia să intru din nou în real. Subjugată, exaltată și înfricoșată de toate acele locuri, emoții, personaje mărețe, m-am strecurat pe ușa misterioasă și instinctiv, am închis-o după mine. Fiecare ușă ascunde un mister, dar misterele nu sunt pentru toți…

În Hemis am văzut cele mai frumoase apusuri. Și rugăciuni vechi, antice aproape, ruginite, care așteaptă răbdătoare bătrânii care le rostesc seara, riguros, precis, mai putin religios.

M-a șocat atmosfera care plutea în rândul călugărilor tineri. Și buddhismul  s-a comercializat…Mulți dintre călugări păreau a nu vrea să fie acolo. Ei au alte aspirații, alte idealuri, care se văd dealtfel în felul lor de a se prezenta în societate. A devenit o afacere…în care corpul și spiritul au un preț. Padmasambhava nu voia banii puși în mâinile lui de către credincioși.


Thiksey Gompa

Posted by on Dec 7, 2011 in Front Slide, India, Ladakh, Thiksey gompa | 0 comments

Thiksey Gompa

A venit și timpul să avansăm în micul nostru pelerinaj. Pe marginea drumului, cu bagajele prea grele pentru drumeția ce urma, învârteam imensa roată de rugăciune în așteptarea unui sătean binevoitor cu mașină, care să ne lase la strada principală. Lungi așteptări și un număr de taxi de la un Lama (călugăr budist) ne-au dus la apusul Soarelui în Thiksey, sătucul unde se află cea mai mare mănăstire din Ladakh, cunoscută pentru asemănarea ei cu Potala Palace din Lhasa.

Grăbiți să instalăm cortul cât mai era puțină lumină, am întrebat în stânga și în dreapta de un loc potrivit. Cu permisiunea călugărului care se ocupa de mănăstire, ne-am instalat într-o grădină în fața mănăstirii, unde se țineau lemnele pentru foc.

Aparent banal, locul s-a dovedit a fi feeric noaptea. Stelele ne-au oferit un spectacol fantastic, călugării s-au rugat până târziu în noapte, trimițându-ne fiori la auzul cântecelor lor. Pentru a intra și mai bine în poveste, am mai vizionat o dată filmul Samsara, comentând fiecare loc și făcând planuri mărețe.

Dimineața, Thiksey Gompa e alt loc. Munții din depărtare îți fură privirea cu zăpada lor apărută prin minune peste noapte. Satul pare nelocuit. Doar din mănăstire se aud cântecele copiilor de la școala de călugări, care își încearcă talentul acoperind satul cu vocile lor mai mult sau mai puțin melodioase. Deși sunt amuzanți în încercările lor eșuate de a cânta, transmit niște vibrații inexplicabile. Poți doar să îi asculți și să te întrebi. Răspunsul nu îl găsești în cuvinte.

Urcăm trepte de jumate de ora si abia suntem la jumătate. Bună condiție fizică îți trebuie pentru a locui în mănăstire…Toți călugarii ne salută cu un zâmbet sincer când aud ca noi suntem locuitorii cortului galben. Ne întreabă cum am dormit și dacă avem nevoie de ceva. Uimitor cum într-o noapte toată mănăstirea a aflat povestea cortului galben și a locuitorilor lui.

Am colindat toată mănăstirea, am vizitat toate templele, acum stau pe o băncuță în fața unui templu și admir o frescă.

“Ai vizitat biblioteca? Peste jumate de oră se închide. Ar trebui să te grăbești.” Mă uitam uimită la călugărul care îmi vorbea și uitasem să îi răspund. Avea ochelari fumurii și zâmbea cald. Ne-a invitat la puja de dimineață, ne-a dat contactul lui să îi trimitem poze cu mănăstirea și ne-a îndrumat spre locurile cele mai frumoase ale mănăstirii, vădit interesat de activitatea noastră și de documentarul care urma să apară.

Întinsă pe o treaptă la Soare, aud un răsuflat greoi lângă mine și un dangăt de clopot. Un bătrânel merge încet, de parcă ar duce toată lumea în spinare. Învârte roata de rugăciune și recită mantre în gând. Doar mișcarea buzelor îl trădează. Îmi aruncă o privire tragică, mistică, vie, cum nu am mai văzut. Își târâie pașii pe la toate templele, se roagă pentru toate viețuitoarele acestui pământ și e afundat în liniștea lui. Parcă nici nu m-a observat. Trece pe lângă mine concentrat, intens, uman.

Influența lui m-a urmărit toată ziua. La masă am revenit o clipă cu picioarele pe Pământ, pentru a observa doi presupuși ghizi turistici, tineri, urâți, lingușitori, care mâncau pe banii unei bătrâne doamne englezoaice. Am continuat turul mănăstirii…

Abia târâindu-mi picioarele am ajuns în partea nordică. După un lung șir de trepte albe, o priveliște frumoasă cu țărani muncind pe câmp, mi s-a tăiat respirația. Mi-a venit în gând că așa arată după ce mori. Stupe (monumente de rugăciune) aurite cu imagini din viața lui Buddha pe ele, pe jos o marmură albă impecabilă și în liniște, bătrânelul de mai devreme murmurând rugăciuni. Și Soarele….intra prin marmură, o mângâia, se contopea cu mantrele bătrânelului, care păreau a se împlini atunci, acolo…

Apus…cocoțați pe cea mai înaltă platformă a mănăstirii, înconjurați de obiective și aparate, priveam Soarele și munții înregistrându-i în adâncul meu, pe cardul de memorie care nu se șterge. Culori, lumini și liniște.  Așa e apusul văzut de pe Gompa Thiksey. Și cai sălbatici alergând pe câmpuri.

La puja am întârziat. Ne-am instalat camerele de filmat sub ochii curioși ai ucenicilor care zâmbeau neatenți. Am fost serviți cu chai (ceai negru cu lapte), ajutați cu echipamentul, totul în timpul rugăciunii, care se făcea cu o atenție desăvârșită. Doar ucenicii au fugit afară imediat ce s-a terminat. Copii…

Un bătrân călugăr a vrut să vadă o poză pe care i-am făcut-o. Se pare că i-a plăcut, că a vrut să ia cu el cardul de memorie. Am încercat să îi explicăm că e digitală, dar a plecat supărat că nu am vrut să îi dăm și lui propriul portret închis în card.

Cu pași obosiți spre cort, un lama bătrân ne-a invitat în vechiul templu unde se ținea puja, care acum e în renovare. Un loc misterios,  întunecat, plin de lumânări. Vremuri de altădată mi se iveau în minte, asceți cu puteri spirituale nebănuite, întâmplări fabuloase… “Dacă ați fi fost din Europa nu v-ar fi dat voie cu cortul, ne anunță bătrânul. Ar fi venit și alții care ar fi vrut să își instaleze cortul pe terenurile mănăstirii și aveați nevoie de o permisiune specială”…Noroc de România că e mică și nu a auzit nimeni de ea.

Mai departe spre Hemis.


De toamna

Posted by on Nov 13, 2011 in Front Slide, India, Ladakh, Likir | 0 comments

De toamna

Nimic nu e ca fosnetul toamnei in munti. Galbenul mortii frunzelor fascineaza prin indiferenta. Si pietrele reci soptesc “a venit toamna”.

Toamna mereu vine pe nepregatite. Stii ca e timpul de toamna, simti aerul rece care iti taie respiratia, dar abia cand vezi un copac solitar care se scutura realizezi ca e toamna. Singurul copac. Adierea racoroara devine vijelie. Frunzele se desprind cu un semn de adio, fara regrete. Asa cum oamenii nu stiu sa faca. Nu credeai ca a fi inconjurat de moarte poate fi asa frumos, nu e asa?

Frunzele isi continua dansul in uimirea ta nostalgica. Ce gratioasa e natura in pragul mortii…

 

Atins de suflarea galbuie,

imbatat cu nectar trecator,

Privesti la natura-amaruie

zambind melancolic, usor.

 

Cand o frunza-si urmeaza cursul

si se-apleaca murind intr-un dans,

Privind, se ridica pulsul,

si moartea-i privita cu haz.

O pasare zboara in vant,

batand din aripi pe loc.

Descoperi timid si razand

Ca viata e doar un joc.

Iluzii se pierd intr-o frunza.

Raman doar munti grandiosi.

Cand griji si sperante anunta

Ca omul e-un cerc vicios.


Stakmo – satul oamenilor ospitalieri / Stakmo – the village with hospitable people

Posted by on Nov 13, 2011 in Front Slide, India, Ladakh, Stakmo village | 4 comments

Stakmo – satul oamenilor ospitalieri / Stakmo – the village with hospitable people

Rigzem Dolma

Asadar, am inceput peregrinarea prin Ladakh. Doua-trei zile in Leh pentru aclimatizare, inca vreo doua pentru recunoastere si aprovizionare, planuri si anulari de planuri…si cateva ore de asteptare a unei masini care sa ne duca in Stakmo de la strada principala. Stakmo e un satuc in care locuitorii covietuiesc intr-o comunitate de aproximativ 25 de case.

Cu bagajele in spate si multa voie-buna am pornit in cautarea unui loc de campat. Nu ne puteam hotari intre toate locurile acelea de vis. Ne-a atras insa atentia o gradina inconjurata cu un gard improvizat din pietre, cu un parau care trece prin mijlocul ei, adapostita de copaci.

In clinchetul clopotelului de la gatul lui Buzo, un pechinez inteligent si politicos, care ne saluta ridicand ambele labute la nivelul urechilor, am mers pana la casa proprietarului gradinii, pentru a cere permisiunea de a-i ocupa micul colt de rai. Proprietarul, care era si ingrijitorul gonpei din apropiere, ne-a invitat la “chai”(ceai cu lapte) si ne-a ajutat sa instalam cortul. Desi nu stiau multa engleza, batranelul, impreuna cu sotia sa, au facut tot posibilul sa ne simtim ca acasa.  Buzo ne tinea companie in timpul lui liber, ma acompania in plimbarile mele de recunoastere pe creasta muntelui din spatele casei, imparteam “chapati”(painea indiana) cu el si ne intelegeam de minune.

Cu vremea nu ne-am prea inteles. Ploua continuu de 2 zile, ni se topea soba improvizata din pietre si pamant, se stingea focul…Dar, ai stat vreodata ore in sir in cort sa asculti sunetul ploii rapaind pe panza subtire? Ai privit apa scurgandu-se de pe o frunza pe alta, inghitita de pamantul insetat? Ti-ai intins mainile in ploaie, incercand sa absorbi viata din apa?….

Rigzem Dolma

In inchipuirea mea gradina devenise un Eden personal. O exploram fara sa ma satur de descoperirile facute. O puteai parcurge in doua minute dintr-un capat in altul, dar la fiecare pas mi se descopereau minuni. Vaci si iaci rataciti isi strecurau capetele printre pietre, ne salutau, furau cateva frunze din copaci si isi continuau drumul. Catei aventurieri se furisau pana la cort si ne pandeau miscarile, atentau la mancarea noastra. Le zambeam si imparteam cu ei chapati, ne imprieteneam, le citeam din cartile mele si ei imi povesteau din viata lor. Dar nimic nu e vesnic…a trecut si ploaia.

Am iesit din lumea noastra cu planuri mari. Voiam sa urcam pe muntele din spatele gradinii…Dar surpriza…era plin de zapada. Nu puteam urca cu tot echipamentul video. Asa ca am inceput peregrinarea prin sat in cautare de imagini frumoase. Si oameni frumosi. Am cunoscut-o astfel pe Rigzem Dolma, o veche prietena a lui Stelian, pe care o cunoscuse din prima lui calatorie in Ladakh. O fata de 12 ani plina de surprize, care m-a acaparat in urmatoarele 2 zile.

Putin timorata de prezenta noastra la inceput, si-a revenit in urmatoarele 5 minute dupa ce i-am aratat poze din calatoria anterioara. I-a spus lui Stelian sa stearga unele poze cu ea care nu ii placeau (pentru ca “arata ca un terorist “). Mama ei facea fete speriate, ii era frica sa nu fim deranjati de sinceritatea fiicei ei. Dolma ne-a ordonat apoi sa dormim la ea cat mai stam in Stakmo si… asa a inceput povestea…

Nu stiu cum as putea incepe descrierea Dolmei. Cand m-a vazut m-a privit uimita si putin reticenta. Mai erau de fata mama ei, sora ei mica si obraznica si doua surori de suflet, vecinele ei, cu care avea o relatie foarte stransa. Dar personalitatea Dolmei acapara toate privirile si discutiile se invarteau in jurul ei. Era de o curiozitate cum nu am mai vazut. Nu i-a luat mult sa isi defineasca atitudinea fata de mine. M-a bombardat cu intrebari despre mine si viata mea, despre toate lucrurile mele, m-a rugat sa o invat sa faca poze, sa ii povestesc mai multe despre viata noastra in Europa. Apoi m-a “adoptat” ca sora mai mare. Era o naturalete in gesturile ei…

Dimineata ne-am grabit spre gonpa, sa filmam puja (rugaciune buddhista). Dolma ne-a spus mandra ca unui din cei trei lama care tineau puja era bunicul ei. Copiii se simteau ca acasa in gonpa, intr-o atmosfera relaxata, plina de bunavointa. Nu am reusit sa filmez prea mult. De cate ori ma asezam sa filmez, Dolma ma lua de mana si ma ducea sa imi mai arate inca o camera, sau sa ma serveasca cu ceai, sa imi mai povesteasca ceva. Mi-a aratat toate locurile ei secrete, mi-a desenat mainile cu henna, am facut schimb de poze cu noi, am spalat impreuna uniforma de scoala, m-a lasat sa asist la spalatul parului, ceva intim pentru ea, in apa rece a raului. Pe Stelian il lasase in grija mamei ei, el nu avea acces la multe din lucrurile “de fete”.

Mi-a ramas in minte fata asta atat de ciudata pentru varsta ei, atat de naturala in indrazneala ei, atat de sensibila….Inainte sa plecam mi-a smuls bratara din flori pe care mi-o daruise inainte si a fugit in casa cu lacrimi in ochi. Sora ei de suflet ne-a dat o felicitare foarte frumoasa, impodobita cu sclipici, in care ne ura o calatorie frumoasa.

Au fost putin obositoare zilele acelea. Dar cand am plecat simteam ca ma despart de o sora draga, simteam un gol pe care nu il puteam explica prin doua zile petrecute cu un copil care m-a fascinat, care promite o feminitate de basm. A vrea sa o revad peste vreo 5 ani, sa o revad domnisoara, femeie…

Cand am plecat din Stakmo simteam ca ies dintr-o lume privilegiata, ca inchid o usa in urma mea pe care nu cred ca as mai putea-o deschide  in alta parte. In 5 zile am cunoscut oameni rari, oameni pe care te poti baza, carora le poti citi sufletul in priviri. Acolo dainuiesc insusirile naturale, sinceritatea, omenia. Si e atat de liniste…se aude doar natura desfasurandu-se. Cateodata ma intreb daca de fapt nu era chiar Edenul pe care l-am cunoscut fara sa-mi dau seama. Dar calatoria trebuia sa continue…

[english version]

So we started our wandering around Ladakh. A couple of days in Leh for getting used to climate, a few more for buying supplies, getting to know the area and constantly making and canceling plans…and a few hours of waiting for a car to take us from the main street to Stakmo. With our backpacks strapped on and quite a lot of excitement we began our search for a appropriate camping site. It was quite difficult to choose from such a large variety of dreamy landscapes.

But we finally decided on a small garden surrounded by an improvised rock fence. The garden was also sheltered by trees and had a small river that was flowing through it. Accompanied by the chiming of Buzo’s (an intelligent and quite “polite” dog that used to say hello by raising both his paws over his head) bell, we walked to the owner’s house to ask him if we could spend the night in his little piece of heaven. The owner, who was caretaker of those surroundings invited us to “chai” (tea with milk) and helped us set up or tent. Even though he didn’t know English very well, the old man and his wife tried as well as they could to make us feel comfortable.

Buzo also kept us company when he had time and also joined me in my strolls on the mountain behind the house. I shared my “chapatti” (Indian bread) with him, therefore we got along great. The weather, on the other hand, was not as easy to buy off. It had been raining continuously for two days, our improvised furnace made of rocks and dirt was melting and the fire was going out… But have you even stayed in a tent for hours on end just listening to the sound of the rain? Have you ever watched water fall form one leaf to another and then be swallowed by the ground? Have you ever touched the rain, trying to absorb its essence? In my imagination the garden had been transformed into a personal paradise. I explored it without ever getting tired of my discoveries. You could walk from one side to another in two minutes, but at every step I was faced with new wonders. Wondering cows and yaks would squeeze their heads through the rocks, to say hello, “steal” a few leafs and then be on their way. Some brave dogs came all the way to our tent and stared at our food. We smiled and shared our chapatti with them.

We became friends, I read to them from my books while they told me stories from their world. But nothing last forever…not even the rain. We left our new found haven with great plans. We wanted to climb the mountain that was just behind the garded but guess what? There was snow everywhere therefore we couldn’t climb with all our video equipment. This is how we decided to start wandering through the village in search of beautiful scenery and beautiful people. This is how I’ve met Rigzem Dolma, an old friend of Stelian’s, which he became acquainted to the first time he came to Ladakh.

She was a 12 year old girl full of surprises that have constantly amazed me for the next two days Even though she was nervous around us at first, she soon became quite comfortable in our presence after I’ve showed her some pictures from our last trip. She told Stelian to delete some of photos of her that she didn’t like because she “looked like a terrorist”. Her mother was somewhat ashamed of her daughter’s sincerity. Dolma ordered us to stay with her for as long as we’ll be in Stakmo and this is how the story began… I don’t know how to begin my description of Dolma. When she first saw me she stared with amazement and skepticism. Even though there were other people present: her mother, her naughty younger sister and her two best friends, Dolma’s personality made her the constant centre of attention.

She was of an unearthly curiosity, bombarding me with questions about myself and my life. She asked me to show her how to use the camera and to tell her more about Europe, and then finally she “adopted” me as her big sister. The next morning we rushed toward the Gonpa to film the puja (Buddhist prayer). Dolma told us with pride that one of the three lamas that held the ceremony was her grandfather. The children were very happy in the relaxed and leisure atmosphere of the Gonpa. I wasn’t actually able to film very much due to Dolma’s desires to talk, show me another room, serve me tea or hold my hand. She showed me all her secret places, she painted my hands with henna, we exchanged photographs and she let me be a part of her washing her hair (a very intimate moment for her) in the cold water of the river.

Stelian was left behind with her mother, being not allowed to participate in our “girly rituals”. Before we left she torn away the flower bracelet that she had given to me before and ran in the house with tears in her eyes. One of her friends gave us a very beautiful card in which she wished us a pleasant journey. Even though those days were rather tiring, when we had to leave I couldn’t shake the feeling that I was saying goodbye to a beloved sister, I felt an emptiness that I couldn’t explain after only two days with a child that fascinated me and that will surely become a fairytale woman. I would like to see her in a couple of years as a teenager… When we left Stakmo I felt that I was leaving a blessed world, that I was shutting a door that I will undoubtedly be unable to open anywhere else. In five days I’ve some special individuals, people that you can rely on and who have gentle and profound eyes.

I’ve found there the most natural human qualities such as honesty and peace. And it so quiet there that you can actually hear nature unfold. Sometimes I wonder if that wasn’t Eden and I just didn’t notice. But our journey must continue…

Translated by Tudor Lupașcu